Când vorbim, ce facem?

Ne preda sintaxa: de la el am ideea asta tulburătoare, că orice-am face, scriind sau vorbind, facem, exact!, sintaxă. Adică producem texte. Foarte târziu, după ani, postmodernismul (cel puţin acela peste care am dat noi, viitorii optzecişti) lansa nu mai puţin frisonanta idee că toată existenţa e un text, imens şi cuprinzător. Cărtărescu avea s-o rezume printr-un termen hibrid care te acroşa: texistenţă.

Nu stau să aprofundez chestiile: sunt de specialitate şi, deja, ţin de un început consistent de istorie literară. Mi le-am amintit – curioasă coerciţie a memoriei culturale -, citind firitisirile alor noştri cu prilejul zilei de 1 decembrie. Îndată cum şi-au deschis gurile ori şi-au băgat uvrajele pe Facebook (îndrăgitul loc unde se defulează sfidând, cei mai mulţi, gramatica şi punctuaţia), au şi intrat în hora retoricii.

Cu alte cuvinte, ne-au livrat texte, iar textele, deh, sunt analizabile, se pretează fatalmente exegezei, oricât de grăbite. Cu atât mai mult, cu cât Ziua României e o teribilă hârtie de turnesol pentru politicul de-aici: cum faci să-ţi păstrezi pohvala, vorba cronicarului, fără a-ţi devoala adevăratul fond? Cum spui şi tu nişte cuvinte care, plătind cuvenitul tribut protocolului, să nu te angajeze, riguros, în niciun fel, fiindcă nu se ştie niciodată ce-ţi aduce geopolitica în ape tulburi ca ale noastre?…

Cam ăsta, aş paria, le fu monologul interior celor care s-au nevoit mai ieri să închipuie propoziţii şi atitudini. Te izbeşte din sintagmele stereotipe, din stilul arid, fără pic de palpit, din penibilul rudimentar al anumitor „scenarii”. Dacă se râde mânzeşte, se poate, iată, şi felicita de această manieră, trimiţându-ţi vorbele într-o direcţie oarecare, în timp ce tu râmâi bine mersi, ca un tăciune neauzit, la adăpostul unui anonimat despre care nici propria conştiinţă nu prea are habar. Spui ceva cu „obstacolele interne şi externe, cu care se confruntă România”, afectând empatie. Apoi, chit că nu te-a mandatat nimeni, zici la plural că „apreciem eforturile României pentru a apropia Republica Moldova de spaţiul unic european”. Îi dai, în fine, cu „La mulţi ani!”, cu „Dumnezeu să binecuvânteze România” şi ai şi lansat o figură a probităţii, suficientă sieşi, dar mai ales inestimabilă într-un viitor dosar identitar…

De altfel ideea asta cu România care ne ajută e recurentă şi mă tem că a şi devenit un poncif al politichiei de pe malurile Bâcului. Da, ne ajută, dar evlavia cu care-i indusă – până şi de capul cu cel mai mare număr de consilieri pe neuron – sugerează o bizară mentalitate de întreţinut, timorat că o octavă mai jos pe scara acatistelor se poate solda cu retragerea tainului. Plus că mai şi ocultează pe aici, pe colo. Ne aflam, apropo, „la o răscruce” (cu vorba tov. Oligarh) şi atunci când Iliescu consfinţea o nedreptate istorică, recunoscându-ne independenţa şi dându-ne un şut cât se poate de fratern în haosul ăsta identitar din care nu cred că mai ieşim vreodată, oricâtă retorică festivistă am băga.

E curios, aş remarca într-o paranteză, cum nu i s-au strepezit lui Dodon tastele când scria „mulţumiri pentru suportul acordat de România Republicii Moldova”. Ca să vezi cum grăieşte câteodată românofobia zoologică! Duplicitatea asta nu mai ţine nici măcar diplomatic. Poate după o lopată, două de cenuşă pe începutul de calviţie, în semn de penitenţă.

A nu se lua asta drept cârteală de amorul artei: raporturile dintre cele două maluri (de Prut, of course!) sunt minate de numeroase chichiţe pe care, public, dintr-o pudoare care nu poate fi decât laşitate, nu le discutăm, dar care erodează voios, acum ca şi odinioară. Uzualul cu ale lui, politicul de pe monitoare şi micile ecrane, cu desenele sale animate, în eterna disjuncţie ipocrită. Băsescu, pe care-l poţi repudia cât pofteşti, a spus măcar o vorbă absolut imparabilă: că şi România are nevoie de Basarabia. Abia remarca asta aşază problema în adevăratele ei tipare de responsabilitate. Şi dă, între altele, măsura netrucată a stupidităţii unor poezele ca aceea a lui Viorel Ciubotaru (PLDM): „Ţară dulce şi frumoasă/ Mie-mi pari cea mai aleasă./ Cer albastru ca al tău/ Nu găsesc pe lume eu./ Nici câmpii mai aurii/ Şi ape mai albăstrii./ Am o ţară minunată!/ Toţi românii, laolaltă,/ Astăzi o sărbătorim -/ Şi «La mulţi ani!» îi dorim”.

Cui îi trebuia un Văcărescu reciclat şi tocmai cu un asemenea prilej? Ca să nu mai spun ce angoasant e să citeşti grafomanii din astea pe pagina unui lider de partid, căruia definiţia îi incumbă discernământ şi bun-simţ. Poate le dăm la alegeri câte o compunere pe temă liberă şi murim in corpore de râs, lăsându-i în plata bovarismelor lor.

Nu cred, să nu sară nimeni, nici în „visul de veacuri al românilor de a trăi într-un singur stat”: ce ni s-a întâmplat de 1812 încoace a complicat sinistru de mult lucrurile. Nu-i, în principiu, un capăt de ţară să paraşutezi ici şi dincolo o echipă de oameni capabili să exprime: s-ar decupa o realitate la mii de leghe de triumfalismele astea mincinoase. Nu bag mâna în foc pentru politică, aia care nuanţează în sine, departe de ochii vulgului. Dar discursul care ne vine din direcţia ei e adesea un SF anodin, ceea ce înseamnă inechivoc lipsa unei dorinţe reale, programatice de a pune malurile în conjuncţie. „Real” însemnând, între extrem de multe altele, şi trimişi de calitate, nu indivizi care spurcă ceva mai coerent româneşte, deşi în solda stângi rusofile: românofobie cu materialul clientului, cum ar veni. Dar aici nu mă-ntrebaţi: discuţia e punctuală şi odată trebuie făcută şi ea. Ca să nu vă pară, totuşi, o răutate gratuită, căutaţi scrisoarea lui Goga către propriul guvern, trimisă din Basarabia când era ministru la Interne (prin 1927, mi se pare): istoria lucrează cu preparative vechi.

Nu ştiu dacă aţi privit serialul acela american cu „Noapte bună, America, oriunde te-ai afla!”. Ei bine, sintagma face pui şi încă în tabere ireconciliabile: „Oriunde v-aţi afla, ne sunteţi mereu aproape” (Vlad Plahotniuc, PD) şi „Tuturor românilor, oriunde s-ar afla…” (Andrei Năstase, DA). E, bănuiesc, pentru elanul ei de vastă cuprindere instantanee, care activează o fibră undeva în empireu. „Oriunde v-aţi afla” îţi dă un straniu sentiment de survol şi-ţi exaltă puseurile de omnipotenţă. Probabil că taica Freud ne-ar spune mai mult…

Singurul care rosteşte ceva de bun-simţ, fără a cădea în grandilocvenţă sau în antipodul ei, obedienţa, e premierul: „În Republica Moldova veţi găsi mereu familia voastră, suntem fraţi”. O premisă care trebuie reactualizată pragmatic, chiar cu pricepere feroce în chirurgia socială şi economică (marile provocări ale reunificării).

Să cam mori de râs, dar tocmai PAS-ul, care o făcuse mai nu demult rău de tot de oaie prin gura şefei sale (care spunea că Unirea din 2018 a fost „impusă”, dând PSRM-ului şi altor necrofori un ciolan pantragruelic de ros), schiţează, să folosesc şi eu vorbuliţa asta exclusivistă, nişte condiţionalităţi remarcabile prin pragmatism. Sunt aici. Drept că sunt adresate guvernului de la Chişinău, nu şi celui de la Bucureşti, care le merita în egală măsură. Nu e treaba mea să le discut într-un articol, dar le salut ca început de ruptură în tectonica păguboasei „simţiri româneşti”, care se bălăceşte şi azi în propria sintaxă.

Mesajele de întâi ale politicului nostru s-ar putea citi şi în cheia treptelor de vârste; deşi senilitatea mentală nu e mereu un atribut al calendarului biologic: limbajul devine firesc şi, mai ales, tranzitiv, încărcându-se de bun-simţ şi idei, abia încoace. În politică, contrar aşteptărilor, vârsta respectabilă nu înseamnă implicit şi luciditate şi nu e obligatoriu un avantaj. Nu neapărat şi nici pe departe.

Ghenadie Nicu este corespondentul "Ziarului de Iaşi” în Republica Moldova