Casa cu poveste

Octav Doicescu

Dar nu opera este motivul acestei reaminitiri, ci un fapt de viaţă pe cât de relevant, pe atât de adevărat. Unul dintre studenţi, talent ieşit din comun, îşi intriga profesorul cu funcţionalele chinuite, fără respiraţie, ale proiectelor de şcoală. Cauza? Tânărul locuia la mansarda unui bloc interbelic într-un spaţiu de numai trei metri pătraţi, accesibil prin scări şi coridoare ascunse, neluminate, meschine din cale-afară. Celulele astea cu băi comune erau destinate exclusiv somnului servitorilor proprietarilor de apartamente. Când a aflat, profesorul a fost imperativ. Studentul respectiv a trebuit să-şi caute un spaţiu de locuit omenesc pentru a putea deveni arhitect pentru oameni! Ideea este clară. Legătura intimă, inefabilă între personalitatea fiinţei şi a spaţiului de viaţă construieşte în timp o arhitectură a gândului şi a casei specifică, semnificativă pentru viziunea despre lume.

Bolşevicii ruşi, cu Lenin şi apoi Stalin în frunte, au intuit puterea spaţiilor de locuit colective, mărunte, fără suflu, pentru „naşterea omului nou” sclav al ideologiei comuniste. Sub lozinca eliminării oricăror comportamente mici burgheze din viaţa cetăţenilor, primele proiecte de locuinţe colective erau prevăzute cu apartamente de 40-50 de persoane, cu următoarea structură: un dormitor comun pentru 20-25 de femei, un dormitor comun pentru 20-25 de bărbaţi, bucătărie, sală de mese, baie comună şi trei-patru cămăruţe pentru amorul liber, despovărat de prejudecăţile familiale. Acest avânt revoluţionar iniţial s-a mai temperat. Totuşi apartamentele cu peste zece familii şi dependinţe comune au fost uzuale în tot timpul domniei lui Stalin şi au contribuit eficient la apariţia în lume a unei specii noi, homo sovieticus.

Reflexele colectiviste au acaparat şi gândirea comuniştilor de la Bucureşti. Totuşi obiectivul destiinţării familiei nu a existat niciodată. Prin urmare s-au oprit la ideea blocurilor cu apartamente unde au adus familii din diverse categorii sociale în scopul omogenizării societăţii. Prin amploarea nemaiîntâlnită a locuirii în cartiere colectiviste s-a contribuit din plin la schimonosirea modului de viaţă tradiţional, românesc. De neînţeles este continuarea, şi în zilele noastre, a sistemelor colectiviste ineficiente economic, distrugătoare de comunităţi.

Casa tradiţională românească are povestea ei. După Remulus Vulcănescu, autorul Mitologiei române, Fârtatul şi Nefârtatul sunt creatorii lumii. Ei au făcut cerul aproape de pământ astfel încât soarele şi stelele asigurau căldura necesară vieţii. Dar oamenii au murdărit minunata boltă cerească. Supăraţi, Fârtaţii au hotărât să ridice cerul în înalt pentru a-l feri de nechibzuinţa şi nepăsarea oamenilor. Locuitorii lumii au început să sufere aşa de rău de frig încât Fârtaţilor li s-a făcut milă şi i-au invăţat să-şi construiască locuinte. Aşadar locuinţa românească este un dar ceresc, nu poate fi construită oricum. Este nevoie în primul rând de un loc bun, consacrat ca atare de memoria satului. Pridvorul, formă arhitecturală de reverenţă este orientat întotdeauna spre partea bună a lumii înstăpânită de Sfântul Soare. Casa este de fapt o pereche de case, cu odaie pentru viaţa cotidiană şi cu odaie de curat pentru icoane, lada cu zestre şi oaspeţi. Dimitrie Gusti a descoperit, în cercetările lui sociologice, că locuinţele construite după acelaşi prototip erau de mărimi diferite. Explicaţia are conotaţii profunde: casele erau dimensionate având modulul de referinţă dat de înălţimea gospodăriei! Se pot scrie tomuri întregi despre casa tradiţională românească.

Casa tradițională românească

Din nefericire nu se poate spune acelaşi lucru despre casele construite în zilele noastre. Ce am putea, bunăoră, povesti despre mulţimea de locuinţe realizate în ultima vreme în centrul Iaşului? Doar o propoziţie simplă: sunt urâte. Ele desfigurează sufletul proprietarilor şi obrazul oraşului. De ce se întâmplă aşa?

Case contemporane din centrul Iașului

Muzeul Satului din Bucureşti, conceput de Dimitrie Gusti şi ctitorit de regele Carol al II-lea (ce preşedinţi ai României democrate de azi se pot lăuda cu ctitorii similare?), este unul dintre obiectivele cele mai căutate şi admirate de turiştii străini. Adevărul este că românii au renunţat cu o inexplicabilă uşurinţă la frumuseţile tradiţionale, la înţelesurile adânci ale casei. În perioada interbelică, o pleiadă de arhitecţi, Ion Mincu, Henrieta Delavrancea, Petre Antonescu, G. M. Cantacuzino, au cercetat cu sensibilitate tradiţia şi au contribuit cu talent şi dăruire la povestea casei româneşti.

Ion Mincu, Henrieta Delavrancea, Petre Antonescu, G.M. Cantacuzino

Asemenea creatori nu mai sunt de găsit astăzi. Nu este vina arhitecţilor, ci a comanditarilor. Nu există cerinţă pentru arhitectură de calitate. Lipsa de cultură, influenţa covârşitoare a produselor occidentale de consum, şi mai ales orgoliul nemăsurat prin care viitorul proprietar se autoconvinge că el ştie mai bine să-şi facă locuinţa şi care vede, de cele mai multe ori, în arhitect o piedică în calea propriei fericiri… În aceste condiţii, cine mai caută, cine mai stimulează pe arhitecţii capabili să imagineze case cu poveste?

Dr.arh. Ionel Corneliu Oancea este manager al unei companii de soluţii arhitecturale; a fost arhitect-şef al Iaşului