Caşcadoul

Întâi m-am uitat pe catalogul Lidl, să văd dacă ar fi ceva de interes (redus cu 40%, adică) de „SuperSâmbăta” asta. Nu era nimic, din punctul meu de vedere. Gata, mă duc în Piaţa Alexandru, am decis, iar pe drum iau şi Ziarul de Iaşi (aflasem că vara asta apare-n continuare, cumva pe motiv de COVID-19, şi Suplimentul de cultură – îndeobşte acesta ia o pauză din iulie până-n august).

Din Piaţă, în principiu mă interesau trei lucruri: nişte vişine, câţiva ştiuleţi de porumb pentru fiert şi ceva caş.

Apropo de vişine, trebuie să spun o mică poveste: ai mei au plantat prin anii 1970 nişte vişini la Amnaş. Şase în curte şi doi în grădină, după şură. Cei doi din grădină s-au uscat de ani buni şi-n bună parte am şi ars deja lemnele. Din cei plantaţi în curte mai există patru (doi uscându-se şi ei), trei dintre ei servind viţei de fragă neagră drept… arac viu. Numai că de ani buni, chiar dacă înfloresc şi rodesc, vişinele nu mai apucă să se coacă: din momentul în care se-mplinesc fructele şi capătă culoare, începe şi involuţia lor, o boală ciudată atacându-i şi uscând ori putrezindu-i, în funcţie de vreme. Iniţial am crezut că de vină o fi fraga neagră ce se caţără-n vişini, dar teza asta nu poate fi valabilă din două motive: vişinul rămas pe partea din sus a curţii n-are parte de „parazitarea” vreunei viţe de vie, dar fructele suferă de acelaşi atac; al doilea motiv e că am aflat de alţii din sat că şi vişinii respectiv vişinele lor păţesc la fel! Sigur, poate ar ajuta să fie trataţi (stropiţi) cu cine ştie ce soluţie într-un moment anume al rodirii, dar câtă vreme nu sunt acolo tot timpul, e prea complicat. Pe scurt: am gustat, înainte de plecarea-mi din Amnaş, din vişinele mele, dar erau încă acre de acre şi, cum ziceam, prezentau deja primele semne de atac ale bolii. Nicio plăcere, deci. Iar azi, ca să-mi fac pofta, am cumpărat un kil de vişine.

Pe urmă am cumpărat 6 ştiuleţi de porumb, după ce mi s-a făcut oferta 3 la 5 lei (preţul pe bucată în toată Piaţa era de 2 lei).

Buun. Hai să intru în hală, să iau şi ceva caş. Mi-am tras masca de protecţie pe figură, am intrat şi m-am oprit fix la galantarul de unde cumpărasem lunea trecută cam o jumătate de kil de caş. Evident, pentru că acel caş fusese gustos şi fusese gustos pentru că fusese suficient de gras. La galantar, nimeni. Sus, pe sticla-tejghea, 10 lei. După sticlă – o jumătate de caş mare într-o parte, câteva bucăţi mici într-o tavă alăturată. În dreapta caşului, ceva brânză de vaci şi brânză de oaie frământată (cu sare). Mda, marfa era aproape toată vândută. M-am uitat în stânga, m-am uitat în dreapta, n-am văzut pe nimeni care să mă vadă aşteptând şi ca atare să se dovedească a fi vânzătoarea/ vânzătorul de la galantar, venind să mă-ntrebe ce doresc. Cred că au trecut 3-4 minute, când a apărut un bărbat mai în vârstă (dar poate chiar mai tânăr decât mine – ştiţi cum e, oamenii de la ţară, munciţi, cum ar veni, arată adesea mai în vârstă decât anii reali împliniţi), cu o cutie d-aia măricică de plastic, specială pentru brânzeturi, proaspăt spălată.

– Cu ce să vă servesc?, mă-ntreabă omul şi ia bancnota de 10 lei de pe sticlă.

– Daţi-mi bucata asta de jos!, l-am rugat pe vânzător, arătând spre o bucată plată de caş, deasupra căreia trona una mai rotunjoară, dar parcă mai albă.

– Vreţi să gustaţi?, mă-ntreabă omul, tăind fără să-mi aştepte răspunsul un colţişor din bucata de caş.

– Nu neapărat, c-am mai luat de la dumneavoastră, dar dacă tot aţi tăiat…

Da, caşul era tot bun.

– 7 lei, îmi zice bărbatul, după ce-a pus bucata cerută într-o pungă pe cântar, ţinând-o pe cealaltă bucată în mâna dreaptă.

–  Cât ar fi şi cu cealaltă bucată?

O adaugă: 12,70. Mi s-a părut prea mult. Nu atât ca bani, ci cantitativ.

– Totuşi, să rămână doar prima bucată, zic. Ştiţi sunt singur, şi până o mânânc…

Omul parcă nici nu mă mai asculta. A legat punga cu ambele bucăţi înăuntru şi mi-a întins-o:

– Poftim! Să-l mâncaţi sănătos!

Am făcut ochii mari. Nu pricepeam, dar înţelegeam: bărbatul îmi făcea cadou punga cu cele două bucăţi de caş. Am scos 10 lei din portofel, am insistat să-i ia măcar pe ăştia, dar omul era de neînduplecat.

– Bogdaproste!, am mai zis şi am plecat binişor uluit.

În drum spre casă, am analizat evenimentul. Exista o logică în gestul vânzătorului? Totuşi, a sărman pensionar încă nu arăt nicidecum. Eu am găsit ceva explicaţii, dar vă las pe dumneavostră să analizaţi, pornind de la indiciile prezentate mai sus, motivaţia gestului de generozitate al precupeţului din Piaţa Alexandru.

O concluzie, totuşi, vă ofer: răbdarea (aşteptarea) mi-a fost frumos răsplătită, nu-i aşa?

Michael Astner este poet, traducător şi publicist