Cazul Navalnîi

Deşi mass media autohtone tratează în general de o manieră minimalistă subiectele de politică externă, cazul Navalnîi a stârnit un oarecare interes. Ceea ce nu e de mirare, pentru că avea multe dintre ingredientele necesare pentru asta. Alexei Navalnîi, principalul oponent politic al lui Vladimir Putin, a fost otrăvit pe 20 august 2020, în cursul unei vizite în Siberia, la Tomsk, cu Novichok, un agent care acţionează asupra sistemului nervos, utilizat de serviciile secret de la Moscova şi cu alte ocazii. Cel puţin asta a fost concluzia celor care l-au tratat în Germania unde a fost transportat de urgenţă după incident. Situaţia a devenit şi mai dramatică după ce, la întoarcerea din Germania, pe 17 ianuarie, Navalnîi a fost arestat chiar la aeroport. Acuzaţia, aceea că prin plecarea în Germania ar fi violat regimul eliberării condiţionate de care beneficia, este evident ridicolă fie şi datorită faptului că autorităţile ruse nu au luat deloc asta în consideraţie atunci când i-au permis anul trecut în august să iasă din ţară. Însă, în astfel de cazuri, şi nu doar în Rusia, justiţia este în slujba politicului.

Au urmat proteste, de dimensiuni semnificative, mai ales dacă avem în vedere şi vremea extrem de geroasă. Au fost operate peste 3 mii de arestări, între cei deţinuţi temporar fiind şi soţia lui Navalnîi, Yulia. În semn de solidaritate cu cei doi, o serie întreagă de celebrităţi s-au îmbrăcat în roşu, culoarea preferată a Yuliei. Au urmat, bineînţeles, condamnările previzibile de la Washington şi din Europa. Au fost emise comunicate ferme în care s-a spus că situaţia este inacceptabilă şi s-a cerut eliberarea imediată a lui Navalnîi. Însă, din punctul de vedere al vechiului continent, lucrurile s-au cam oprit aici chiar dacă între timp, sub presiunea Poloniei şi a ţărilor baltice, Parlamentul European a cerut mai multe sancţiuni faţă de Moscova între care şi oprirea construcţiei gazoductului Nord Stream II. Aşa că, între timp, la Bruxelles s-a decis ca vizita la Moscova a lui Josep Borrell, Înaltul Reprezentant al Uniunii Europene pentru Afaceri Externe şi Politică de Securitate, să rămână pe agendă.

Ceea ce s-a şi întâmplat, iar Kremlinul a folosit ocazia pentru a umili public Uniunea Europeană. În cursul unei conferinţe de presă comune cu Serghei Lavrov, ministrul de externe rus, după ce a ascultat cuminte cum acesta din urmă trăgea de urechi UE pentru că este un partener neserios care se gândeşte la noi sancţiuni, Josep Borrell, s-a grăbit să laude Rusia pentru succesul obţinut cu vaccinul Sputnik, „o veste bună pentru întreaga omenire”. UE, care s-a împotmolit jenant în gestionarea campaniei de vaccinare anti COVID-19, speră ca producerea vaccinului rusesc în Uniune (posibilitate deja discutată de Angela Merkel cu Vladimir Putin) va micşora deficitul masiv de doze cu care se confruntă în prezent. Motiv pentru care Borrell a şi solicitat EMA (Agenţia Europeană a Medicamentului) să autorizeze cât mai repede Sputnik-ul. Până una alta, pentru ca tacâmul să fie complet, Kremlinul a decis, ca bonus, să expulzeze trei diplomaţi, din Suedia, Polonia şi Germania care au participat ca observatori la protestele în sprijinul lui Navalnîi.

Vizita dezastruoasă a lui Josep Borrell la Moscova a fost imediat aspru criticată. Între cei care au făcut-o a fost şi Dacian Cioloş, liderul Grupului Renew din Parlamentul European, care a caracterizat-o drept „o palmă pe obrazul Europei”. Însă, în ciuda numelui pompos de „şef al Diplomaţiei Europene”, cei care au exercitat acest mandat până acum nu s-au bucurat nicidecum de o mare influenţă. După cum remarcă şi Jakub Janda, directorul think tank-ului European Values, principalele puteri din UE au preferat să aleagă personaje mediocre, lipsite de anvergură, pe care să le poată manevra în funcţie de interesul lor mai degrabă decât actori politici cu personalitate. Singurul lucru prin care s-au distins ultimii doi, Federica Mogherini şi Josep Borrell, a fost anti-americanismul lor virulent. În plus, Borrell priveşte cu simpatie, de pildă, şi regimuri precum cele din Iran, Cuba sau Venezuela.

În plus, atunci când e vorba de lucruri cu adevărat importante, iar relaţia UE – Rusia intră în această categorie, nu doar poziţiile lui Borrell, ci şi hotărâri ale Parlamentului European sau poziţii împărtăşite în alte capitale europene contează prea puţin. Ceea ce contează cu adevărat este doar ceea ce vor Berlinul şi Parisul. Iar în cele două puncte cheie ale acestui de facto imperiu franco-german, pentru că aceasta este maniera în care operează în realitate UE după Brexit, s-a decis ca, în ciuda faptului că declarativ situaţia din Rusia era inacceptabilă, era şi mai puţin acceptabilă o deteriorare prea severă a relaţiilor dintre cele două părţi. Iar faptul că noua administraţie Biden este iritată de astfel de abordare pare să conteze destul de puţin la Berlin şi Paris. O Europă Suverană, o sintagmă des auzită în ultima vreme, nu are de ce să ţină cont de astfel de detalii. De altfel, dna Merkel tocmai a anunţat (cu sprijinul lui Macron, iată un succes important!) că în ciuda votului din Parlamentul European şi a opoziţiei vocale a Washingtonului, proiectul gazoductului Nord Stream II va fi finalizat cât de repede. Iar din acest punct de vedere oricare ar fi urmaşul Angelei Merkel, în fruntea viitorului guvern de la Berlin, Armin Laschet, noul lider al CDU, sau liderul bavarez Markus Soder, ne putem aştepta la poziţii pro-ruseşti chiar mai tranşante. În mod ironic, şi administraţia Biden foarte critică faţă de Rusia, îi dă indirect o semnificativă mână de ajutor lui Vladimir Putin. Prin politicile interne agresive împotriva combustibililor fosili şi promovarea unor utopice şi costisitoare „mari proiecte verzi” nu doar va afecta grav independenţa energetică a Statelor Unite, dar va împinge în sus preţul petrolului, ceea ce nu poate decât să-l bucure pe liderul de la Kremlin.

La fel, în cazul Chinei, Angela Merkel a ţinut să reafirme în discursul virtual ţinut la Davos că în opinia ei UE trebuie să rămână neutră în competiţia dintre America şi China. Ceea ce înseamnă, având în vedere maniera în care Statele Unite se raportează la acest subiect, că, de facto, conceptul de Occident din perspectivă geostrategică nu mai are în fapt acoperire. Este o trezire la realitate pentru liberalii americani, „în a căror proiecţii utopice în cancelariile europene domnesc idealurile înalte”, scrie Walter Russell Mead, un reputat analist american de politică externă, în Wall Street Journal. După cum cei care ne-au explicat în ultimii ani că marele vinovat pentru deteriorarea relaţiilor transatlantice este doar Donald Trump pot realiza acum că fostul preşedinte a fost doar o foarte utilă scuză pentru liderii europeni pentru a justifica dorinţa lor de decuplare de America. După cum observă acelaşi Walter Russell Mead, în Europa primează interesele politice imediate sau cele ale lobby-ului industrial german, extrem de influent la Berlin, în raport cu proiecţiile geostrategice: „Europa nu poate prospera fără gazul rusesc şi pieţele chinezeşti”. De aceea, comunicatele pline de indignare, precum cele în cazul Navalnîi, şi recursul permanent la valori şi principii cu care ne-au obişnuit Bruxelles-ul şi alte capitale europene nu trebuie luate decâît parţial în serios. În chestiunile mari, altele sunt argumentele cu greutate. Şi Vladimir Putin, şi Xi Jinping au înţeles foarte bine asta, după cum au înţeles şi că frontul occidental este destructurat, şi îşi joacă cărţile cu abilitate. Problema este că accentuata decuplare transatlantică şi disponibilitatea în creştere a marilor capitale europene de a se plia doleanţelor Rusiei pune frontul est-european, în special ţările baltice, Polonia şi România, într-o postură tot mai delicată.