Ce am învăţat cât am lucrat la Canal? Opinia unui universitar american de origine română

luni, 11 decembrie 2023, 09:21
4 MIN
 Ce am învăţat cât am lucrat la Canal? Opinia unui universitar american de origine română

O consecinţă neaşteptată a „anglofoniei” mele dobândite (oare este anglofonie un cuvânt în dex?) este că înţeleg acum versurile cântecelor adolescenţei mele, scrie profesorul Alex Doboli, cadru universitar la Stony Brook University, The State University of New York, originar din România, într-un articol de opinie de pe site-ul PressHub.

Astăzi, de exemplu, am alergat ora de gym pe cântecele lui Alice Cooper şi când am ajuns la “House on fire”, dintr-o dată, în loc de “House on fire, nanana tralala nanana, House on fire”, aşa cum ştiam cântecul de pe vremuri, au fost cuvinte care se legau în versurile unui cântec de dragoste cu o tentă erotică puternică.

Nu doar că l-am ascultat repetat în timp ce am alergat, dar l-am şi strigat în maşină în drum spre casă, chiar dacă am avut un pic de emoţie când am condus cu 40 de mile într-o zonă cu restricţie de 35, unde poliţia are obiceiul să stea la pândă.

Şi aşa, am descoperit versurile cântecelor mele favorite, şi între Sex Pistols, “Anarchy in the UK”, “God save the queen”, The Ramones, Kim Wilde, chiar un pic de Olivia Newton John şi Electric Light Orchestra, am ajuns să-mi reduc timpul cu două minute la patru mile alergate, ba chiar două minute jumătate în zilele bune.

Şi am înţeles că versurile lui “Moonlight shadow”, a lui Mike Oldfield, sunt aşa de tragice şi de triste, iar noi dansăm pe ele la disco…

La fel şi cu cântecele religioase ale lui Phil Collins, cântece la care noi le-am zis blues – hahaha, blues, oare pentru că era lumină albastră la stroboscop?

Nu odată m-am întrebat cum ar fi fost oare dacă m-aş fi născut şi aş fi crescut în SUA?

Îmi văd băieţii, şi am retrăit împreună cu ei grădiniţa, şcoala primară şi gimnaziul, şi retrăiesc acum ultimul an de liceul şi universitatea.

Totul este pentru ei altfel decât a fost pentru mine. La vârsta când ei au mers în excursii cu clasa prin Spania şi Insulele Galapagos, eu am avut oportunitatea ca împreună cu unii dintre colegii mei de liceu, adică cei care nu s-au scutit medical, să săpăm la Canalul Dunăre Marea-Neagră.

Şi deşi am trecut prin tot felul de experienţe şcolare şi am avut bafta câtorva profesori pricepuţi, şi am participat la olimpiade naţionale şi destule alte concursuri, şi multe altele din categoria asta, totuşi, cele trei luni de Canal rămân cea mai interesantă şi unică perioadă a adolescenţei mele.

Ceva ce băieţii mei nu au trăit. Şi deşi au fost atunci luni deprimante şi dureroase, care parcă nu se terminau, mi-au dat ceva bun şi util în viaţă. Ceva ce am ajuns să apreciez.

Mai precis, am învăţat în cele trei luni de la Canal să mă mulţumesc cu puţin, să nu mă aştept la mare lucru de la ceea ce este în jurul meu, că orice experienţă nasoală trece, ba chiar că există lucruri plăcute acolo unde mă aştept mai puţin.

Sunt trei lucruri care mi-au prins foarte bine în viaţă, m-au ajutat mai ales când am decis să-mi resetez viaţă venind în SUA.

Viaţa de brigadier la Canal a fost extrem de austeră. Şocantă pentru un adolescent de şaisprezece ani, crescut în siguranţa şi comfortul relativ al familiei sale.

Am umblat îmbrăcaţi în salopete de muncă de dimineaţă până seara, deseori nevoiţi să purtăm o cască de miner pe cap. Nu este clar care a fost rostul căştii, că deasupra noastră era doar cerul albastru, însă am priceput atunci că nu totul pe lumea asta are o explicaţie care să aibă vreun sens. Că absurdul există.

Mâncarea a fost constant proastă, chiar şi pentru standardele perioadei de foamete a anilor optzeci. Slănina fiartă într-un potpuri de vegetale a fost optimul bunătăţilor culinare care ne-au fost oferite la cantina taberei, asta când am putut mânca la masă şi nu pe jos, în praful de pe câmp.

Condiţiile sanitare au fost dureros de precare. Interesant, nu reuşesc nici acum, în timp ce scriu, să-mi amintesc unde am făcut duş cu apă caldă, căci baraca noastră din satul Cumpăna, în judeţul Constanţa, nu a avut decât o spălătoarie cu apa rece, cu chiuvete mari din metal ruginit.

Cu siguranţă nu am făcut duş zilnic după orele de dat cu hârleţul prin Canal. Tot atunci am învăţat că şobolanii pot alerga vertical, cu capul în jos, când am văzut unul gonind pe o ţeavă din baraca noastră, de la tavan la pământ.

Dar am supravieţuit sănătos sărăciei şi frigului, că luna noiembrie poate fi foarte rece în Dobrogea, mai ales când bate vântul.

Citeşte continuarea pe PressHub.ro

Comentarii