Caută 
4 MIN
Regionalizarea nu trebuie să fie o soluţie extremă, tratamentul şoc pentru evitarea unui faliment al statului.
Situaţia e albastră. Nu există bani pentru salarii şi pensii în următorii trei ani, conform legilor salarizării şi pensiilor date de PSD. Ei trebuie scoşi de undeva. Soluţii? Calea mişelească: inflaţia. Asta ar însemna un regres de aproximativ un deceniu în privinţa puterii de cumpărare şi a averii deţinute de cetăţeni. Calea curajoasă: reforma statului, tăierea cheltuielilor din aparatul bugetar. Dar există curajul şi înţelepciunea de a o face?
Partidele tac, însă grupurile de reflecţie arondate lor discută de o ieşire din impas prin încălcarea a două tabuuri: trecerea la impozitarea progresivă şi regionalizarea. Da, aţi citit bine: regionalizarea! Dacă prima e o variantă din sfera finanţelor firesc de adus în discuţie, de unde şi până unde „regionalizarea”? Cum ar salva ea de la faliment statul român?
Victor Ponta (PRO-România, viitorul „Nou PSD”) vorbeşte despre regionalizarea făcută pentru atragerea fondurilor europene. Decupăm şi lipim nişte judeţe, le acordăm ceva libertate de mişcare, mai renunţăm la nişte aprobări de la Bucureşti, în ideea de a obţine banii. Carevasăzică, un fel de regiuni „puşculiţe”, bidoane. Teutonul centralismului dâmboviţean uită că, în acest fel, dependenţa financiară faţă de centru pentru funcţionarea comună (echilibrări, redistribuiri) a administraţiei se va menţine. Regiunea e o momeală, atât timp cât va fi ţinută în lesă din scurt de la Bucureşti. Să ne mai întrebăm ce se va întâmpla cu regiunile înfiinţate după ce robinetul banilor europeni se închide. Revenim siliţi la centralism, dacă UE nu mai dă nimic?
Dragoş Atanasiu, zvonit ca posibil premier de sacrificiu susţinut de PNL, aruncă oamenilor de afaceri informaţii, fără să ştim dacă sunt parte a unui plan de guvernare sau o simplă propunere a mediului privat: reforma-blitz, adică diminuarea numărului bugetarilor cu 400.000, prin schimbarea administraţiei. Cum? Adio cele 42 de judeţe, doar 8 regiuni, în locul celor aproape 3000 de comune, vom rămâne cu 1000! Pe hârtie, ar fi la fel de miraculos ca în „O mie şi una de nopţi!”. De fapt, o regionalizare impusă de la centru pe fondul unei crize induse de putrefacţia centralismului.
Întrebarea e cu cine facem regionalizarea? Tot cu baroni? Tot cu „ienicerii Bucureştiului” (vorba lui Dorin Dobrincu)? Tot cu preşurile astea care-şi spun „aleşi” şi, pentru o bezea de la Bucureşti, ar vinde-o şi pe mama lui Ştefan cel Mare?
Din aceste proiecte lipseşte tocmai reflecţia regionalistă autentică. De aici şi o întrebare de bun simţ: oare cei din regiuni au fost/ sunt/ vor fi întrebaţi? În acest proiect al regionalizării se va ţine cont şi de părerea regiunilor şi a regionaliştilor? Adică tocmai a celor care militează, propun de ani de zile renunţarea la centralism? În mod cert, încă o soluţie în plic, impusă de la Bucureşti, nu va funcţiona. De ce? Regionalizarea/ descrentralizarea nu poate fi gândită şi realizată de unii care doar au profitat cât au putut de pe urma centralismului şi nu au simţit pe propria piele efectele lui toxice. Apoi, există o neîncredere justificată în establishmentul dâmboviţean, aparatul de stat, fondat în cultul pentru capitală şi al birocraţiei centrale. El nu va reuşi vreodată să depăşească blocajul mental al raportării la teritoriu altfel decât la nişte suprafeţe de pământ, apă şi populaţie, subordonate, colonizate, tratate la nivel de entităţi executante.
Vreţi regionalizare? Ok. Haideţi să facem nişte referendumuri regionale. Să plecăm de la ce simt şi cred oamenii, nu de la ce îşi închipuie bucureştenii că sunt ardelenii sau moldovenii, bănăţenii şi oltenii. Nu de la abstractizări statistice, formule economice de tip SRL, lipsite de identitate şi memorie istorică. De pildă, vor sucevenii să rămână parte a Moldovei istorice sau să-şi spună „bucovineni”, marcă proprie şi înregistrată? E rentabil, fezabil? Vom vedea. Vor gălăţenii să deţină buletin de „Dobrogea”, de sud-estici sau să fugă dintr-o ecuaţie în care valahismul i-a aruncat? Vom vedea. Nu ştim.
Fără o consultare, care să ţină cont de pulsul afectiv local, de ataşamentele regionale, regiunile nu se vor construi ca nişte comunităţi solidare, cointeresate în administrarea obiectivelor comune. Vor perpetua doar aceleaşi tipuri de politicianism şi ineficienţă, poate vor apărea noi formule mutant de „ieniceri”, noi aberaţii pe lanţurile de decizii şi responsabilităţi. În acelaşi timp, regionalizarea nu trebuie să fie o soluţie „extremă”, tratamentul-şoc pentru evitarea unui faliment al statului, ci o formulă naturală de descentralizare reală a puterii politice, administrative şi financiare, pe baza comunităţilor regionale existente. Şi tocmai din acest motiv, regionalizarea s-ar putea să coste, în primă instanţă, mai mult. Ca să vorbim de o regionalizare, nu de încă o formă fără fond, trebuie să avem, de fapt, un centru „dependent” şi susţinut de regiuni, nu de regiuni – un fel de judeţe mai mari -, dependente de centru.
