Ce s-a întâmplat cu literatura română după 1989 (II)

În acest context deloc favorabil, literatura pare izolată, dar îşi caută propriile teme şi stiluri, pe măsura aşteptărilor cărora trebuie să le facă faţă. Prima constatare care priveşte stilul, fie că e vorba de poezie sau de proză (dar fenomenul este similar şi în cinematografie sau în teatru) este dezinhibarea limbajului. Tot ceea ce fusese interzis în timpul comunismului devine modă acum. În primul rând, se suspendă un tabu, acela al sexualităţii explicite, pe care doar puţini scriitori consacraţi îndrăzniseră să îl încalce înainte de 1989, deşi niciodată la nivel lexical (Marin Preda, Nicolae Breban). Şocul este unul moral, nu unul estetic. Scriitori precum Mihail Gălăţanu, în poezie sau Radu Aldulescu, în proză, apoi autorii foarte tineri debutaţi după 2000, precum Elena Vlădăreanu, Marius Ianuş, Ionuţ Chiva, Adrian Schiop, Ioana Baeţica, Ioana Bradea experimentează în special în zona limbajului dezinhibat, fără nici o reţinere lexicală. Acestea sunt însă experimente care îşi tocesc rapid posibilitatea de promovare. Şi tematic, şi stilistic, literatura română de după 1989 se resimte, iar cititorul este zdruncinat din vechile sale cutume. Are loc o ruptură între „literatura nouă” şi cea „veche”, care ţine cu dinţii de formula estetizantă; se creează şi un clivaj la nivelul receptării, criticii „vechi” nu mai susţin noul val de scriitori, pe care îi acuză otova de pornografie, de lipsă a pudorii, iar critica nouă se rupe de tipul de literatură practicat de generaţiile anterioare şi, mai ales, nu mai fetişizează esteticul.

Treptat, literatura îşi recuperează firescul, chiar dacă va rămâne un discurs cu un impact social diminuat. În anii ’90, o nouă generaţie caută să îşi propună identitatea, rupându-se în special de cea a anilor ’80, a postmoderniştilor, textualiştilor, experimentaliştilor. Cristian Popescu, Ioan Es. Pop, Daniel Bănulescu, Lucian Vasilescu, Mihail Gălăţanu, Iustin Panţa, O. Nimigean, Simona Popescu, Andrei Bodiu, Nicolae Coande concep poezia ca discurs visceral, punând accentul pe angajamentul ei existenţial, nu pe valoarea ei de artefact cultural. În realitate, sunt multe lucruri care îi leagă de poetica optzeciştilor, printre care biografismul şi scanarea cotidianului. Aşa-numita „generaţie 2000” îşi face cunoscută fronda prin câteva manifeste vehemente. E vorba de prima generaţie de scriitori care nu s-a format în timpul comunismului. O primă grupare, a fracturiştilor, alcătuită din Marius Ianuş, Dumitru Crudu, Ruxandra Novac, Domnica Drumea caută să plaseze poezia în profundă continuitate a vieţii. Sunt autenticişti a căror frondă aminteşte de poezia post-avangardistă sau de cea a beatnicilor (pentru unii, un model asumat). Alţi poeţi, precum Dan Sociu, T.S. Khasis, V. Leac, Constantin Acosmei, practică un mizerabilism cu intarsii intertextuale. Minimalismul, autenticismul, personismul (după modelul lui Frank O’Hara) dau tonul poeziei care se scrie în anii 2000. Câţiva autori sunt fantezişti, vizionari, estetizanţi, livreşti sau combină toate aceste formule: Dan Coman, Claudiu Komartin, Radu Vancu, Ştefan Manasia. Poezia şi-a schimbat fundamental stilistica, fiind colocvială, dezinhibată, şi-a simplificat retorica, orientându-se spre literalitate şi caută să transfigureze experienţa directă, să fie o fişă clinică. Este poezia unei generaţii deprimate, care suferă de ceea ce o poetă (Ruxandra Novac) numeşte „răul de România”.

După dominaţia scrierilor memorialistice, s-a petrecut în anii 2000 ceea ce Ion Simuţ numeşte „reabilitarea ficţiunii”. Este evident că o temă majoră a romanului de după 1990 a fost lumea comunistă: Radu Aldulescu în Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare (1997), Mircea Cărtărescu, în ultimul volum al trilogiei Orbitor (2007), Filip Florian, în Degete mici (2005), Dan Lungu, în Sunt o babă comunistă (2007), Lucian Dan Teodorovici, în Matei Brunul (2011), Radu Pavel Gheo, în romanele Noapte bună, copii! (2010) şi Disco Titanic (2016), Bogdan Suceavă, în Noaptea când cineva a murit pentru tine (2010) sau Nicolae Breban, în Singura cale (2011) şi Jocul şi fuga (2015) îşi plasează personajele în lumea totalitară, punându-le, adesea în situaţii-limită. Treptat, când reuşeşte să se elibereze de discursul anticomunist obligatoriu în anii 90, literatura caută să participe la efortul colectiv de înţelegere a unui fenomen complex, fără să mai comită eroarea de a-l judeca moral, de a-l clasa într-o categorie a vinovăţiei.

Există însă şi cărţi atipice, poate cele mai bune dintre cele apărute în literatura de după 1990. Trilogia Orbitor (1996-2007) şi masivul roman Solenoid (2015) sunt de departe titlurile cu cel mai mare succes, Mircea Cărtărescu fiind un scriitor extrem de cunoscut, dar şi de contestat. Vizionarismul lor, amestecul de fantastic şi de realism, de autobiografie şi ficţiune, poezia lor, dar şi performanţa stilistică le transformă în titluri obigatorii. Muzici şi faze (2000), de Ovidiu Verdeş, este romanul unei generaţii, mărturia unui adolescent al anilor 70, pentru care muzica rock a însemnat libertatea; Teodosie cel Mic (2006), de Răzvan Rădulescu este un fantasy primit bine într-un moment când nu explodase încă moda genului; Cine adoarme ultimul (2007), de Bogdan Popescu, e un roman care amestecă, tematic şi stilistic, realismul cu realismul magic. Romanul lui O. Nimigean, Rădăcina de bucsau (2010) este povestea unui Iov contemporan, cartea iniţierii unui fiu care îşi asumă sarcina delicată a salvării vieţii mamei bolnave.

Literatura română de după 1990 s-a normalizat începând cu anii 2000, după ce a consumat momente de criză, de furie anticomunistă, de teribilism, de mimetism. După ce a experimentat toate registrele stilistice posibile, insistând la început asupra celor interzise în timpul comunismului, după ce a vânat autenticismul, după ce a denunţat, în poezie ca şi în proză, literaturizarea ca filtru de falsificare a realităţii, cultivând literalitatea, diversificarea formulelor a devenit semnul cel mai clar de maturizare, de intrare într-o etapă perfect sincronizată cu ceea ce se scrie în Occident. Semn că şi literatura română de după 1990 e o parte, poate mai puţin cunoscută, dar de bună calitate, a literaturii lumii (Weltliteratur).

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iaşi şi profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi