Ceauşescu & Nixon. Fabricarea unei mitologii politice (IV)

Documentul prezentat aici este stenograma discuţiei purtate între Richard Nixon, preşedintele Statelor Unite ale Americii şi Nicolae Ceauşescu, preşedintele Republicii Socialiste România, în prezenţa lui Henry Kissinger şi a colonelului Burbec din partea americană şi a lui Ion Gheorghe Maurer împreună cu Sergiu Celac, translatorul din partea română. Întrevederea a avut loc la Bucureşti, la 3 august 1969, cu ocazia primei vizite a unui preşedinte american în România comunistă. Stenograma, codificată TOP SECRET/ SENSITIVE/ NODIS, a fost declasificată la 29 noiembrie 2001 şi se află la Arhivele de Securitate Naţională, în Washington D.C., cu cota EO 12958, putînd fi consultată fără restricţii. O copie a acestui document ne-a fost oferită de doamna Meredith Fuchs, consilier coordonator la The National Security Archive căreia îi mulţumesc şi pe această cale şi dedicam acest text lui „Mister H”¹ , profesorul american de la Colegiul „Mihai Eminescu”, care făcea atunci, dezinteresat, treaba pe care trebuia să o facă şcoala românească învăţându-i pe cei tineri să judece cu capul lor istoria recentă şi prezentul în care trăiesc, dincolo de clişee şi de minciunile propagandei comuniste, remanente încă în mentalul nostru colectiv. (Traducerea, prezentarea şi notele îmi aparţin.)

Epilog

Prima întrebare care ne vine în minte astăzi, când realizăm că preşedintele american i-a oferit un certificat de acces lui Ceauşescu spre lumea liberă, civilizată, este, fireşte, „ce căuta Nixon la Bucureşti?”. În funcţie de răspunsurile posibile pe care le putem articula vom obţine o imagine mai clară asupra figurii lui Nicolae Ceauşescu, văzut şi astăzi, după cum arătam la început, în mediile politice româneşti dependente de vechile structuri ceauşiste, ca un artizan al politicii externe româneşti şi ca un mare om de stat. După cum arată Henry Kissinger în memoriile sale, Richard Nixon a fost, încă înainte de a ajunge la putere, fascinat de China şi de refacerea cooperării chino-americane. Această miză diplomatică a putut să genereze intersul său pentru România, în condiţiile în care Gheorghiu-Dej, în încercarea sa de a evita schimbarea de la putere a staliniştilor – acţiune care urma a fi exportată de Hruşciov în ţările blocului comunist – a schimbat macazul de la Rusia spre cealaltă mare putere a lumii comuniste, China. Infuzarea comunismului cu o puternică tentă naţionalistă, operată iniţial de Gheorghiu-Dej şi dusă apoi la paroxism de Ceauşescu, era un demers obişnuit în comunismul asiatic şi reprezenta o formă de distanţare faţă de Uniunea Sovietică, doctrinar internaţionalistă. Deschiderea către China a fost dezvoltată de Ceauşescu nu numai pentru fascinaţia pe care o resimţea faţă de modelul asiatic, apocaliptic, al adorării „Conducătorului”, ci şi din considerente mai practice de lobby pentru sine ca un posibil lider mondial al Lumii a III-a sau, de ce nu?, al ţărilor nealiniate. Fireşte că aceste ambiţii erau încă in nuce la venirea lui Nixon. Faţă de America, interesele lui Ceauşescu erau mult mai terestre. După cum arată istoricii, Ceauşescu, prin intermediul ambasadorului de la Washington şi al lui Alexandru Bîrlădeanu, încerca să obţină, în 1968, de la americani tehnologie pentru o centrală nucleară şi pentru o uzină de apă grea². Mai mult, guvernul român avusese inspiraţia să-i acorde o mare atenţie lui Nixon când făcuse un turneu în Europa în 1967, deşi pierduse alegerile şi aparent nu mai reprezenta mare lucru în Statele Unite³. Acest pariu politic norocos, coroborat cu ceea ce părea „disidenţa” românească în blocul sovietic, cu deschiderea economică către Germania Federală, cu vizita lui De Gaulle – ultima ca şef de stat a acestuia -, cu implicarea în conflictul arabo-israelian şi cu „marea manipulare” de la balconul Comitetului Central din 21 august 1968⁴ au făcut ca, peste noapte, uzurpând activitatea eficientă a lui Corneliu Mănescu, Ceauşescu să devină un personaj cunoscut pe scena politică internaţională.

Pe acest fundal vine vizita lui Nixon la Bucureşti care va deschide o mulţime de canale de cooperare economică, culturală şi ştiinţifică între România şi Statele Unite. Studiind întreg dosarul negocierilor orchestrate de Kissinger pentru soluţionarea conflictului din Vietnam e limpede că demersurile româneşti sunt cu totul marginale şi nu au nici un efect. Ele fac parte dintr-o complicată reţea de contacte puse la lucru de administraţia Nixon, care a luat în serios orice ofertă de mediere. De altfel, Ceauşescu, care simte nevoie să înceapă discuţia printr-o hilară poziţie de negociere superioară („vă ascult, înţeleg că aveţi ceva să-mi spuneţi”), face jocul comuniştilor vietnamezi insistând pentru o „coaliţie” negociată, numită şi lipsită de legitimitate (ştiind cât de abili sunt, de regulă, comuniştii în a-şi infiltra acoliţii în astfel de situaţii), respinge brutal varianta americană a coaliţiei internaţionale („asta nu e o soluţie care să ducă la sfârşitul războiului”), deşi nimeni nu-i ceruse părerea şi, în fine, când Nixon îi răspunde cavalereşte la întrebarea nediplomatică dacă are de gând să se retragă din Vietnam („şi mâine, dacă Vietnamul de Nord face acelaşi lucru”) începe cu cazuistica şi argumentaţia stufoasă tipică pentru minciuna comunistă („e greu de spus care dintre soldaţi sunt nord-vietnamezi şi care nu” etc).

Ca un fapt interesant, discuţia relevă şi linguşeala lui Maurer care, deşi mult mai rutinat în chestiuni diplomatice – este evident, spre exemplu, că el ştie dosarul problemei şi a înregistrat în detaliu poziţia comuniştilor vietnamezi – îi face temenele jenante celui pe care l-a ajutat să ajungă la putere imaginându-şi că, fiindu-i superior intelectual, îl va putea manipula după plac (sugerând, nici mai mult nici mai puţin, că Ceauşescu ar fi persoana potrivită să conducă, „cu flexibilitate şi spirit inventiv”, aceste negocieri). Este aici un exemplu frapant al faptului că paranoia ceauşistă a fost de la bun început cultivată de cei din anturajul său şi că aceştia s-ar fi cuvenit să împartă solidari cu el şi costurile acestei aventuri care a trimis România spre satrapiile orientale.

Negocierile nu vor duce la nimic pentru simplul motiv ca vietnamezii nu doreau altceva, aşa cum a intuit Nixon de la bun început, decât să tergiverseze lucrurile în speranţa că americanii vor ceda psihologic în urma presiunilor de acasă şi din lume şi se vor retrage. Tandemul Nixon-Kissinger va adopta un memorandum la doar o lună după discuţia inutilă de la Bucureşti, impunând un set de măsuri care vizau întărirea forţei de reacţie a sud-vietnamezilor, reluarea bombardamentelor, apărarea centrelor urbane şi, mai ales, scurt-circuitarea canalelor logistice şi de aprovizionare nord-vietnameze („Drumul Ho Şi Min”) din Laos. Program care va face până la urma ca, în 1972, negocierile, purtate timp de trei ani de Kissinger la Paris, să se finalizeze într-o „victorie à la Pyrrus” care nu va putea împiedica, trei ani mai târziu, înghiţirea Vietnamului de Sud de către comunişti, dar care va permite ieşirea oarecum onorabilă a americanilor dintr-un conflict care le-a adus doar necazuri.

Cât priveşte faima de mare negociator internaţional a lui Ceauşescu – una din cele mai longevive minciuni în ceea ce-l priveşte – mă tem că acesta nu a înţeles nimic din lecţia predată de Kissinger şi Nixon la Bucureşti continuând să utilizeze presupusa sa viclenie în politica externă doar ca alibi pentru teroarea şi sărăcia din ţară.

¹ Pentru cetăţenii vigilenţi, pe numele său adevărat Dean Robert Huffstetler

² M. Retegan, 1968, din primăvară pînă în toamnă, Bucureşti, RAO, 1998.

³ „România a fost singura ţară care l-a privit cu atenţie. Sovieticii l-au primit la nivel scăzut. Iugoslavii, polonezii şi cehii nu l-au primit” – spune Corneliu Mănescu, care a fost de faţă la întâlnirea dintre Ceauşescu şi senatorul Nixon, din 1967.

⁴ Când Ceauşescu a luat aparent apărarea celor care au declanşat „Primăvara de la Praga” condamnând invazia trupelor Pactului de la Varşovia fără însă a sufla o vorbă despre „Manifestul celor o mie de cuvinte”, programul politic al manifestanţilor cehi care cerea pluralism politic şi democraţie. De altfel, având în vedere contextul internaţional de atunci şi evoluţia ulterioară a dictatorului român, pare mult mai plauzibil faptul că sovieticii l-au lăsat pe Ceauşescu să deschidă canale de cooperare cu Occidentul sub aparenţa „disidenţei” sale, pentru a putea exploata rezultatele spionajului românesc care plecau, se pare, direct la Moscova. Vezi bunăoară toată literatura prolixă din jurul „Reţelei Caraman”.

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor

Publicitate și alte recomandări video