Cel mai spectaculos loc de pe faţa pământului (II)

În inimă le putem cuprinde pe toate – întreaga creaţie şi toţi oamenii, pe cei vii şi pe cei adormiţi. Să nu căutăm pe pământ sau să aşteptăm cu ochii pe cer cele ce vor să vină la sfârşitul veacurilor. Căci „Împărăţia lui Dumnezeu nu va veni în chip văzut. Şi nici nu vor zice: Iat-o aici sau acolo. Căci, iată, Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca 17, 20-21). Iar unde este Împărăţia nu este nici plictiseală, nici monotonie, ci bucurie statornică şi o permanentă uimire.

Despre viaţa unui călugăr sau a oricărui creştin autentic se spune că nu trebuie să fie cu nimic deosebită la vedere. Că nimeni nu trebuie să caute senzaţionalul, stările înalte sau revelaţiile. Viaţa creştină este, în aparenţă, una cu nimic ieşită din comun, jalonată de ritmicitatea canonului de rugăciune, al slujbelor, al împlinirii datoriilor cotidiene etc. Dar taman această aparentă monotonie, această ieşire de sub controlul şi influenţa oricăror stimuli exteriori – în fapt, o reală „lepădare de sine” –, face posibilă apropierea harului lui Dumnezeu. Suntem îndemnaţi de Mântuitorul să căutăm „Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui” şi suntem încredinţaţi că toate câte ne sunt necesare vieţuirii pe acest pământ „se vor adăuga nouă” (cf. Matei 6, 33). Iar în momentul în care gustăm din Împărăţie, vom constata că nimic nu mai avem nevoie „să se adauge”, că putem să renunţăm chiar şi la nevoile noastre fireşti. Cunoaştem sfinţi care nu mai doreau să doarmă (precum Sfântul Simeon Stâlpnicul) sau cărora nu le mai trebuia mâncare (precum Sfânta Maria Egipteanca).

Înăuntrul nostru este locul cel mai spectaculos de pe faţa pământului. Dar cât de des îl ratăm, deşi este chiar sub nasul nostru! Preferăm să ne concentrăm pe cele din afara noastră, precum cei ce aleg să privească la televizor imagini din natură, în loc să iasă afară şi să se plimbe în aer liber. Alegem umbre şi proiecţii, ratând Izvorul din care se revarsă toate în lume.

Mintea noastră este precum găleata samarinencii, nu ne poate stinge setea de cunoaştere. În urma dialogului cu Hristos, femeia a renunţat a mai scoate apă din fântâna zidită de Iacov şi a ales să se bucure împreună cu ceilalţi concetăţeni de prezenţa Izvorului vieţii. Întâlnirea cu Domnul, faptul că a primit cuvântul Lui în inima sa, i-a schimbat total viaţa. Dintr-o femeie casnică, limitată de prejudecăţi etnice şi religioase şi care trăia în concubinaj cu cel de-al şaselea său bărbat, samarineanca a devenit o misionară care a cutreierat multe ţări şi a întors multe suflete la Dumnezeul Cel în Treime Preaslăvit. Sfânta Fotini a pătimit ca muceniţă din porunca crudului împărat Nero, împreună cu cei doi fii ai săi şi cu cele cinci surori. Putea să trăiască şi să moară şi ea precum milioanele de femei care au sfârşit într-un anonimat desăvârşit. Dar L-a ales cu toată inima pe Hristos – iar această alegere întotdeauna face ca viaţa să devină mai palpitantă decât a tuturor aventurierilor şi spionilor la un loc. Acesta e creştinismul viu, cu totul diferit de creştinismul „burghez” şi „casnic”, atât de la modă astăzi, din păcate.