CETATEA UNIVERSITARA

„Ponosul”, cuvânt de origine slavă, numeşte o urmare, o consecinţă neplăcută: ar fi, aşadar, să înţelegem că a ironiza comportă şi riscuri. Şi aşa şi este, dar conferinţa le-a ilustrat mai puţin cu exemple de natură să le contureze gama şi, în apertura acesteia, delimitările necesare, nuanţările, mai ales că în rest s-a mers mult pe morfologia ironiei, în general, şi pe cea din literatură (fiction) în special, dar consistent şi fără pedanterie, încă mai mult decât doar agreabil, chiar cu hazul anecdotei, de pildă, sau al exemplificărilor de varietate stilistică a ironiei practicate în jurnalism, o microantologie scoasă de conferenţiar la un test în dialog cu publicul, al ghicirii autorilor din care se cita. Singura ilustrare de „ponos” care mi-a rămas în minte era una de anecdotă trăită: invadatori pe plajă, instalaţi intruziv şi gălăgios la numai câţiva centimetri de RP şi întrebaţi „suav” de către povestitorul de acum dacă nu cumva el îi „deranja” pe ei. Nu invers, nu cum stăteau lucrurile în realitate (cine pe cine deranja), evident antifrază. Răspunsul lor? „Nu, deloc”. Şi care e ponosul, al cui şi în ce constă el? Ironie care şi-a ratat ţinta? Da, desigur. Este acesta un eşec al ironistului şi al ironiei lui? Un caz de risipire a orzului pe gâşte? Aşa poate să pară, dar numai într-o receptare şi înţelegere superficiale ale situaţiei. Îşi putea închipui cineva, inclusiv conferenţiarul, că urmarea ar fi putut fi mai puţin opacă la ironie şi că „invadatorii” ar fi dat înapoi? Dacă am gândi aşa, ar fi fost mai curând de aşteptat ca ei să nu fi dat buzna şi încă atât de agresiv acolo, pe plaja cu pricina. Invers, chiar dacă, în ciuda aparenţei de totală ignorare a ironiei, aceia ar fi simţit ceva din „politeţea” suspectă, rămânea o problemă de orgoliu retragerea eventuală, ipso facto o recunoaştere a grobianismului şi nesimţirii lor de către intruşii înşişi.

Să fi fost pustie, în rest, zona aceea a plajei? Puţin probabil, de vreme ce instalarea celorlalţi nu lăsase decât câţiva centimetri drept no man's land, aşa că, izbindu-se de platoşa „dezinvolturii” lor senine, ironia va fi fost totuşi perceptibilă măcar altora, auditoriului involuntar al micului dialog, cu tirul lui ironic trecând pe lângă ţintă, dacă nu împlătoşaţilor destinatari. Dar şi de ar fi lipsit cu totul vreun astfel de receptor prin ricoşeu, altul decât ţinta, de ce am lua asta drept un eşec? Nepercepută de cel vizat de ea şi nici de un al treilea (singular sau colectiv), ironia nu are de ce să-i lase emiţătorului ei gustul amar al unui fiasco, dimpotrivă. Praxisul comunicării ironice implică un elitism ludic funciar, conştiinţa inevitabilă a unui aristocratism al gustului şi subtilităţii, împărtăşit cu egalii, dar şi solitar, rămas doar în sinea ironistului, aşa că ponosul nu e nici al celui luat drept ţintă (ratată), dar nici al ironistului însuşi, care până şi aşa îşi vede confirmată, tacit, superioritatea. Alternativa, ar fi fost, dată fiind „calitatea” de ţintă opacă la ironie, de ce ordin? Vehemenţa să se fi reacţionat la intruziune cu violenţă? Adică renunţând la ironie, la jocul şi capcana ademenirilor ei?

Adevăratul ponos, de profunzime, al ironiei, riscul ei suprem, poate fi şi adesea este fetişizarea ei, ironia practicată fără margini, ceea ce înseamnă şi fără nici un fel de valori-reper, stabile. Devenită atunci doar un rictus, care îl coboară pe ironistul însuşi într-o astfel de situaţie de inferioritate. O discuţie, legată de conferinţă, ar fi putut porni chiar de la complementaritatea ironie-autoironie, abordată pe larg de conferenţiar. Şi ar fi meritat, desigur. Rămâne, poate, pentru altă dată.

Nicolae Creţu este profesor doctor în cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Alexandru  Ioan Cuza” din Iaşi, critic şi istoric literar