Clădiri înalte

Normativele fiecărei ţări din lume definesc cu rigoare ce înseamnă clădire înaltă şi foarte înaltă. Bunăoară în România construcţiile peste 28 de metri sunt înalte iar cele peste 45 de metri sunt foarte înalte. Criteriile sunt tehnice, în legătură cu o serie întreagă de caracteristici, de performanţe, necesare a fi atinse pentru siguranţa în exploatare. Din perspectiva esteticii urbane ideea de înalt este relativă, definibilă prin rapoarte armonice cu relieful sau contextul urban şi capătă numele de dominantă, de reper căruia îi asociem monumentalul, spectaculosul, ineditul, surprinzătorul, lizibilul etc.

În alt plan clădirile înalte pot să apară în compensarea preţului extrem de ridicat al terenurilor. Aşa s-a întâmplat pe insula Manhattan din New York. Valorile prohibitive pentru fiecare metru pătrat de teren au condus la apariţia celei mai mari aglomeraţii de clădiri înalte de pe planetă şi au ajuns să definească imaginea noului şi vigurosului oraş occidental al cărui semn distinctiv este centrul de afaceri, down-town-ul. Dar dominanta verticală poate să apară din motive simbolice, spirituale, cum este celebrul caz al Domului din Florenţa. Prin relevanţa lui tehnico-estetică imaginată de Brunelleschi, mândra realizare a comunităţii florentine deschide calea renaşterii şi modernităţii. În fapt down-town-ul îşi trage rădăcinile din viziunea aceasta renascentistă puternic desacralizată pe parcursul istoriei oraşului modern. Uneori cele două arhitecturi sunt puse în dialog pentru a vorbi de evoluţia civilizaţiei, cum s-a întâmplat la Paris cu Arcul de Triumf, simbolul gloriei franceze şi replica lui contemporană din noul centru de afaceri al oraşului luminilor dezvoltat în Défense.

În România conceptul, fie în latura lui speculativă, fie în cea simbolică a fost şi este privit cu circumspecţie. Este arhicunoscută opoziţia intelectualilor de marcă, în frunte cu Nicolae Iorga, la Palatul Telefoanelor de pe calea Victoriei din Bucureşti. Deşi acum pare o clădire modestă, la vremea construirii ei în perioada interbelică, îi apărea savantului istoriei noastre o clădire monstruoasă, peste măsură de înaltă, străină de spriritul românesc în general şi de cel al Bucureştiului în special. Sensibilitatea noastră plastică nu are nimic de a face cu funcţionalismul inexpresiv împrumutat din America, clama Iorga oarecum în van. Suplimentar, opoziţia împotriva clădirilor înalte a venit şi din cauze pragmatice, anume, cutremure mari şi implicit costuri mari de execuţie. În fond nici o biserică de pe teritoriul fostului regat nu şi-a păstrat turlele înalte originale, toate au căzut în cursul timpului la cutremure. Unele au fost refăcute şi consolidate cu respectarea imaginii iniţiale, altele pur şi simplu au căpătat turle din lemn şi tablă.

În Iaşul istoric Palatul Culturii, Mitropolia, Golia, Universitatea erau evident dominante în silueta oraşului şi puteau să pară imens monumentale în contextul urban al timpului. Nu există, de exemplu, nici o relaţie urbanistică de calitate între Palatul Culturii, pe de o parte şi biserica Sfântul Nicolae Domnesc şi Casa Dosoftei pe de altă parte. Cu toate acestea aspiraţiile iniţiale de monumentalitate ori cât de mari vor fi fost atunci par cu totul sufocate astăzi când Iaşul şi-a asumat o imagine cu densităţi şi mărimi copleşitoare. Se înţelege de aici că oricât de vizionari au fost iniţiatorii acestor clădiri reprezentative ale Iaşului, modul în care oraşul s-a dezvoltat le-a contrazis aspiraţiile de a face din arhitectură simboluri dominante ale sacrului, culturii, educaţiei, în structura urbană de ansamblu.

În timpul din urmă au fost destule discuţii pe tema clădirilor înalte la Iaşi. Cea mai frumoasă viziune a fost a arhitectului G.M. Cantacuzino. El considera că oraşul istoric şi perspectivele către peisaj nu trebuiesc deteriorate şi că o concentrare de clădiri înalte îşi are locul pe platoul dinspre Breazu. În această viziune ar fi apărut un dialog simbolic între nou şi vechi similar celui de la Paris. Pentru zilele noastre soluţia este evident caducă.

În urma concursului de urbanism pentru centrul Iaşului din 1993, s-a născut soluţia unei concentrări de clădiri înalte în zona hotelului Hampton, în opoziţie simbolică cu vastul spaţiu deschis spre peisaj al Palatului Culturii. S-a realizat până acum doar hotelul Hampton. Dezvoltarea în continuare este blocată întrucât pe terenul disponibil sunt treispreze-paisprezece proprietari de terenuri cu forme neregulate, care nu se pot înţelege pentru o afacere comună, în plus zona a devenit, în anii din urmă, verde şi construirea ei provoacă opoziţia comunităţii. Între timp, presiunea pentru realizarea în Iaşi a clădirilor înalte este alimentată doar de dimensiunea speculativă a diverşilor proprietari de terenuri situate mai ales în zonele ultracentrale. De aici şi imaginea puţin coerentă a spaţiului urban. Au existat însă şi propuneri spectaculoase de clădiri foarte înalte în locuri vizibile din centrul oraşului. Amintesc aici de turnul de peste o suta cincizeci de metri propus în proximitatea Bisericii Albe sau turnul similar ca mărime din vecinătatea Palatului Culturii.

Fără îndoială că o redesenare a siluetei oraşului este necesară întrucât, ea în sine, poate deveni o referire la tradiţie. Numai că locurile unde pot fi realizare clădiri înalte singulare sau în grup trebuie alese, în primul rând, pe criterii de estetică urbană. 

Dr.arh. Ionel Corneliu Oancea este manager al unei companii de soluţii arhitecturale; a fost arhitect-şef al Iaşului