Condițiile răspunderii pentru fapta minorului și efectele acesteia

Răspunderea celui care avea obligația să supravegheze un minor presupune îndeplinirea, în primul rând, a condițiilor necesare angajării răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie și se analizează în persoana minorului, întrucât acesta este autorul propiu-zis al faptei pentru care părinții sunt chemați să răspundă.

Conform prevederilor art. 1372 alin.(2) Cod civil, această formă de răspundere prezintă o particularitate, în sensul că, răspunderea subzistă chiar în cazul când făptuitorul, fiind lipsit de discernământ, nu răspunde pentru fapta proprie. Cu alte cuvinte, răspunderea celui care avea obligația să supravegheze nu este condiționată de vinovăția minorului.

Așadar, victima prejudiciului trebuie să facă dovada cu privire la: existența prejudiciului; existența faptei ilicite a minorului și raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.

Legiuitorul român a instituit și o serie de prezumții în cazul răspunderii părinților pentru fapta minorului respectiv: prezumția că în exercitarea obligației de creștere și educare au existat abateri, care urmează a fi privite ca adevărate acțiuni sau inacțiuni ilicite; prezumția existenței vinovăției părinților în privința acestor abateri și prezumția existenței raportului de cauzalitate între abateri și fapta prejudiciabilă săvârșită de minor, în sesnul că neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligației de creștere și educare a făcut posibilă săvârșirea faptei respective de către minor.

Desigur că, aceste prezumții pot fi înlăturate, părinții fiind astfel exonerați de răspundere, dacă se face dovada, conform art. 1372 alin.(3) Cod civil că ”fapta copilului constituie urmarea unei alte cauze decât modul în care şi-au îndeplinit îndatoririle decurgând din exerciţiul autorităţii părinteşti”. De asemenea, potrivit art. 1374 alin.(1) Cod civil ”părinţii nu răspund dacă fac dovada că sunt îndeplinite cerinţele răspunderii persoanei care avea obligaţia de supraveghere a minorului” la data săvârșirii faptei prejudiciabile. Cu alte cuvinte, angajarea răspunderii părinților pentru fapta minorului presupune și o condiție specială, negativă, respectiv ca la data săvârșirii faptei prejudiciabile minorul să nu se fi aflat în supravegherea altei persoane.

În situația antrenării răspunderii civile delictuale pentru fapta minorului, victima prejudiciului are următoarele opțiuni: să pretindă despăgubiri de la cel responsabil cu supravegherea (respectiv ambii părinți, care răspund solidar); să pretindă despăgubiri de la minor, pe temeiul art. 1357 Cod civil, ceea ce presupune, printre altele, dovedirea vinovăției acestuia, deci a împrejurării existenței discernământului la data săvârșirii faptei ilicite sau să cheme în judecată spre a fi obligați la despăgubiri, în solidar, atât pe cel responsabil cu supravegherea, cât și pe autorul faptei.

Potrivit art. 1384 alin.(1) Cod civil, ”cel care răspunde pentru fapta altuia se poate întoarce împotriva aceluia care a cauzat prejudiciul, cu excepţia cazului în care acesta din urmă nu este răspunzător pentru prejudiciul cauzat”. Așadar, persoana care a plătit despăgubirea pentru prejudiciul cauzat de minor are posibilitatea de a se regresa împotriva minorului numai dacă acesta a acționat cu discernământ.