#corneliuzelinskibrauner

Marţi, 12 septembrie 1899, la ora „douăsprezece postmeridian“, într-o casă modestă de pe uliţa Goliei nr. 45 din Iaşi (aşa cum o arată re­gistrul de naşteri nr. 3/1899, la nr. 1104/14.09.1899 de la Arhivele Naţionale Iaşi), se năştea primul copil („prinţul moşte­nitor“!) al unei familii de refugiaţi bucovineni, cu origini poloneze şi germane: Ion Zelinski şi Eliza Brauner. Fiul va fi botezat după tipicul creştin ortodox şi va purta numele Sfântului Mucenic Corneliu Sutaşul, primul ne-evreu, militar roman convertit de Sf. Petru la creştinism, prăznuit în calendarul ortodox în ziua de 13 septembrie. Naş de botez îi va fi A.C. Cuza, celebru profesor de Economie politică la Facultatea de Drept, vârful de lance moldovean al naţionalismului politic antisemit, cel mai electrizant şi iresponsabil tribun pe care l-a avut vreodată universitatea ieşeană. Sub semnul acestor ursitoare se va articula destinul tânărului Corneliu, al cărui tată, obsedat de disciplina ostăşească, absolvent al Facultăţii de Filozofie din Iaşi, îşi va schimba numele, odată cu obţinerea naturalizării în Regatul României, Conform M.O. nr.267/06 martie 1902, în Zelea Codreanu.

Fiu de pădurari, Zelinski (în polonă „verde“), a fost fascinat de poveştile cu haiduci şi de mitologia românească legată de codru astfel încât va găsi această soluţie pentru românizarea numelui familiei sale pe care o va forma, cu mână de fier, ca un model de familie tradiţională, legionară. Nu fără urmări, însă.

Scrisă după o cercetare de un deceniu, cu o lectură aproape exhaustivă – atât cât ome­neşte e posibil! – a documentelor de arhivă (între care dezgroparea de la CNSAS a unei inedite corespondenţe a „Căpitanului“ cu Marcel Adam), a izvoarelor istorice şi a sur­selor secundare asupra subiectului, cartea profesorului vienez Oliver Jens Schmitt (450 de pagini in octavo) reprezintă, neîndoielnic, evenimentul istoriografic al acestui început de an. Cu neputinţă de redus şi comentat într-o pagină de cotidian, ea merită, totuşi, nu numai semnalată, ci şi deschisă pentru o invitaţie la lectură. E o lucrare de referinţă solidă care nu trebuie să lipsească din biblioteca niciunui român educat. Ce trebuie spus din capul locului e faptul că Oliver Jens Schmitt nu numai că stăpâneşte la perfecţie limba română, ci e şi familiarizat cu „duhul“ acestui loc astfel încât interpretările lui sunt mult mai nuanţate decât preedentele analize făcute de istorici occidentali. În carte, autorul construieşte un mozaic complex alcătuit din 46 de piese, atent şlefuite, concise şi cu o dezvoltare arborescentă în notele de final, în care este prins câte un element definitoriu, biografic, politic sau cultural pentru eroul acestei naraţiuni. Chipul lui Codreanu este astfel configurat, cu o subtilă referinţă la tehnica bizantină, din cioburi de istorie, personală şi universală, şi din elemente de fundal cât se poate de expresive.

Într-un peisaj editorial românesc dominat de pozitivisme de secol XIX, de insurgenţe veleitare, „progresiste“, postmodern-impresioniste sau de un vulgarizator manelism istoriografic, acribia cercetării, rigoarea demonstraţiei şi tonul echilibrat fac din acestă lucrare un model de monografie cu atât mai de apreciat cu cât se ocupă de un subiect delicat, cu multe capcane ideologice, ce are de luptat cu atotputernice partizanate reducţioniste de varii obedienţe. De asemenea, cred că e foarte important de subliniat premisa de la care pleacă întreaga reconstrucţie istoriogra­fică a ascensiunii Legiunii Arhanghelului Mihail: excitaţia combinată cu spaimă şi neîncredere a ţărilor latine care s-au trezit că trebuie să gestioneze un miracol istoric la finele Primului Război Mondial: Italia şi România, două „surori“ care au dezvoltat o mişcare politică naţionalist-socială ai căror vectori publici au fost nişte lideri cu o uriaşă forţă charismatică: Mussolini şi Codreanu. Este o perspectivă interesantă care nuanţează diferenţele importante dintre fascism şi nazism, aproape imperceptibile astăzi când stigmatul politic le incorporează indistinct. Oliver Jens Schmitt îl numeşte, în original, pe Codreanu drept un Faschistenfürer ară­tând profundele sale legături cu modelul mu­ssolinian în timp ce raportat la Hitler păstrează, în afară de antisemitism visceral, doar „gândirea catastrofică monomană“ (după expresia lui Ernst Nolte), dezvăluindu-ne astfel şi o cheie de interpretare a tipologiei de conducător pe care o întruchipa, contrastant, Codreanu: „activismul politic radical şi violent, în stil fascist – Codreanu a bătut adversari cu mâna lui, ca şef al unei trupe paramilitare, a săvârşit un omor şi folosea cu plăcere metafore violente -, şi o mistică pronunţată, o religiozitate profundă, de tradiţie ortodoxă“(p.331). Sfâşiat între „mistica ru­găciunii şi cea a revolverului“ (după expresia lui Cioran), Codreanu, la fel ca şi mişcarea sa, vor fi însoţiţi până la final de o irepresibilă spirală a violenţei declanşate de stat care a răspuns cu brutalităţi în crescendo, mer­gând până la crimă, la revoltele, vio­lenţele sau asasinatul politic asumate de Legiune, în ciuda faptului că aparent Co­dreanu predica ataraxia.

Această dualitate a firii şi a puterii sale, amplificată de magne­tismul său natural ar putea fi una dintre explicaţiile fascinaţiei pe care a putut să o stârnească în rândurile bovaricei elite in­telectuale a timpului un ţărănuş obsedat de naţionalism, cu simţul marketingului politic, timid, slab orator, rudimentar şi cazon, ale cărui lecturi se limitau la rasism de ziar combinat cu Cei trei muşchetari. Însă foarte abil, viclean şi cu un formidabil instinct de organizator. Precum, trei decenii mai târziu, Nicolae Ceauşescu, fascinat şi el de crearea Omului Nou şi de socialismul naţionalist. Cât despre simbolul grafic al Gărzii de Fier, a fost nevoie de trei sferturi de veac pentru a-l descoperi, înjumătăţit premonitoriu, în „haştag“. Roşu, nu verde!t

1 Corneliu Zelea Codreanu: Ascensiunea şi căderea „Căpitanului“, traducere din germană de Wilhelm Tauwinkl, Humanitas, 2017

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor