Creierul de maimuţă

Această stare de lucruri este încurajată de o democraţie care nu se respectă pe sine, adică una greşit înţeleasă, neexplicată atunci când a trebuit de către cine a trebuit, adică imediat după Revoluţie când libertatea era încă tânără.

S-a dus respectul faţă de părinţi. Copiii democraţiei actuale nu realizează cât de mare importanţă au părinţii în viaţa lor, şi, încurajaţi de o legislaţie prost aplicată, se cred mai presus de aceştia. Lor li se cuvine, prin natura lucrurilor, cred ei, totul. Părinţii, duşi de val, la rândul lor, acceptă această situaţie pe care nici nu o mai percept ca atare, ci ca pe o evoluţie firească a vieţii şi lumii. Ei trebuie doar să ofere totul, necondiţionat, iar copilul pur şi simplu să trăiască aşa cum vrea el, cum crede el de cuviinţă. El are dreptul să greşească, să protesteze când nu-i convine ceva, şi să aleagă ce este mai bun pentru viaţa lui din fragedă pruncie pentru că e un înger de copil şi merită aprioric totul. Ierarhia pe baza căreia funcţiona familia cândva s-a transformat într-o mini-democraţie în care toţi sunt egali şi unde fiecare face tot ce vrea, în toate direcţiile. Micii monştri născuţi şi crescuţi în spirit “democratic” după 1989 sunt cei care astăzi vorbesc la per tu cu toată lumea, care nu respectă legile, care cred că totul li se cuvine fără să dea nimic în schimb, care sunt plini de mofturi şi atât. Cu rare excepţii.

Respectul faţă de profesori e de mult apus. A mai rămas pe ici pe colo, cu mare chin, datorită unor pedagogi cu adevărat geniali. Educatorul, cel care ar trebui să modeleze spiritul omului, să fie ca un alt părinte, a devenit în ochii elevului un simplu angajat care trebuie să îi accepte lui libertăţile, el care nu are nicio îndatorire decât să vină la şcoală şi atât. Nenumăratele cazuri de profesori agresaţi sunt doar răbufniri peste limită, dare ele arată cât de sus s-a ajuns cu această limită a îngăduinţei.

Respectul faţă de lege a devenit subiect de glumă. Legea, adică acea convenţie absolut necesară pentru ca o societate să funcţioneze normal, fără pericolul de a se cădea în haos şi răbufniri instinctuale, este acum făcută parcă special pentru a fi încălcată. Nu există om modern care să nu protesteze vehement în momentul în care este prins că a încălcat vreo regulă în cel mai pur stil sofist: oricum ar da-o, are dreptate… O face aproape din reflex, atât de puţin mai crede în ideea de normă. Dacă un pieton e prins în timp ce traversează strada în loc nepermis se va certa cu poliţistul şi va face tot ce îi va sta în putinţă să scape de pedeapsă. Un hoţ care este prins în casă va da în judecată proprietarul casei că nu l-a tratat în mod echitabil. Un şofer care a omorât un om pe trecere de pietoni va urla cât îl va ţine gura că mortul e de vină. Un parlamentar care e prins în flagrant cu şpagă va căuta cel mai bun avocat pentru a demonstra că momentul respectiv nu a existat.

De aici vine şi pierderea completă a respectului faţă de conducători, de cei care sunt în fruntea oricărei organizaţii sau instituţii. Pentru că azi ideea preferată a tuturor e că oamenii puşi să ne conducă sunt de fapt servitorii noştri, ei au fost aleşi în acele funcţii cu salarii grase de către noi şi pentru noi, cu banii noştri, prin urmare trebuie să ni se supună nouă. Ei nu merită respect, ei trebuie să facă exact ce spunem noi şi încă imediat pentru că sunt doar nişte “mediocri norocoşi”. De aia trebuie, prin natura lucrurilor, să suporte înjurăturile noastre la per tu în direct sau prin intermediul Internetului, lăturile noastre aruncate din frustrarea că nu suntem noi în locul lor…

Respectul faţă de natură este poate una dintre cele mai dureroase consecinţe ale derapajului “democratic” în care trăim acum. Pentru că încetul cu încetul s-a ajuns ca noi, oamenii, să dăm naturii aspectul nostru, unul artificial, superficial, fals. “Împodobim” natura şi o modificăm în aşa fel încât să fie conformă noilor “trenduri”. Căutăm umanul acolo unde acesta nu există. Umanizăm animalele, florile, “înfrumuseţăm” iarba verde şi copacii!…

Respectul faţă de limbă, o altă pierdere dureroasă. Dar asta era de aşteptat, pentru că limba este primul lucru care reacţionează la schimbarea de gândire. Limba exprimă ceea ce este înăuntru, iar când înăuntru este un papagal împăiat, la fel va suna şi limba, ca un găinaţ…

Şi, în final, respectul faţă de lucruri şi faţă de hrană care e o boală generalizată a societăţilor răsfăţate occidentale. Acolo obiectele nu mai au valoare şi nu mai merită respectate pentru că pot fi schimbate oricând cu altele mai bune sau cel puţin identice. Iar hrana, ce să mai zic, e pe toate drumurile şi e la îndemâna oricui. Această pornire s-a extins la felul cum ne tratăm unii pe alţii, ca pe alte obiecte interschimbabile.

Unde să mai încapă aici respectul faţă de ţară, după toate aceste lipsuri? Ţara e doar un loc de care ţi-e ruşine, dar unde eşti nevoit să trăieşti în acest moment pentru că în alte părţi mai bune nu e încă loc de tine. E drept că mai intervine din când în când câte un sentiment nedrept şi de necontrolat, din străfundurile subconştientului, ca iubirea sau frica de moarte, dar, hei, toate astea pot fi uşor înlăturate cu o vizită la Mall sau achiziţia unui nou smartphone… Right?… Şi gata, păcălim creierul de maimuţă!…

Briscan Zara este scriitor şi publicist