Cristofor I. Simionescu (III)

Simionescu a ştiut să folosească această putere în folosul şcolii. Au fost şi voci care au amendat relaţia sa cu autorităţile vremii, dar nu trebuie sa judecăm trecutul cu măsurile prezentului. Urmele puterii sale se văd şi astăzi.

Simionescu s-a implicat în reconstrucţia Corpului A al Politehnicii, grav afectat după bombardamentele sovietice din 1944. A fost un efort deosebit, într-o ţară secătuită de război. Rectorul personal inspecta şantierul şi nu ezită să facă o adresă către Fondul Plastic în care arăta că “…Trecând prin Aulă de câteva ori în cursul săptămânii trecute, am constatat că, în afară de tov. Popa şi tov. Bozga, nu lucrează decât trei tovarăşi necalificaţi, care dau fondul cu vopsea…” (normal, nu era vorba de Fondul Plastic). Şi astăzi pot fi admirate lucrările efectuate atunci de artiştii Nicolae Popa şi Niculina Bozga. O mare realizare a constituit-o construirea campusului din zona Splai Bahlui Stânga – Blvd. „Tudor Vladimirescu”. Gheorghe Gheorghiu-Dej, cu câţiva înainte de a muri, anunţa, la Iaşi, în sala de concerte a Filarmonicii, construirea unui politehnici moderne, pentru 5.000 de studenţi. Ulterior, are loc o şedinţă de lucru la Palatul Culturii, în prezenţa lui Emil Bodnăraş şi a autorităţilor locale, unde Rectorul Simionescu prezintă planul de amplasament al campusului şi raţiunile care au stat la baza structurării acestuia. Din alte surse, rezultă că ar mai fi fost o soluţie alternativă de construire a Politehnicii în Copou, astfel încât, alături de Universitatea „Al.I.Cuza” şi Institutul Agronomic, să se formeze un puternic spaţiu universitar (nici Institutul de Medicină şi Farmacie nu era situat prea departe de acea zonă). La această şedinţă se arată că Platforma Politehnicii va fi amplasată pe malul Bahluiului, aproape de zona industrială. Platforma urma să cuprindă sediile facultăţilor, institute de cercetare-proiectare, staţii-pilot şi secţii de microproducţie. La proiectarea edificiilor platformei au participat nume grele ale arhitecturii ieşene, precum Nicolae Porumbescu, Nicolae Vericeanu sau Virgiliu Onofrei. Campusul studenţesc era situat în imediata vecinătate a facultăţilor. Căminele T1-T8, precum şi emblematicul T17 sunt opera arhitectului Gheorghe Tănase, cel care a proiectat Casa de Modă din Iaşi.

De asemenea, Cristofor Simionescu îşi foloseşte puterea pentru a finaliza sediul Institutului de Chimie Macromoleculară „Petru Poni” şi pentru a dota laboratoarele acestuia, astfel încât acest institut va deveni unul dintre cele mai prestigioase entităţi de cercetare din ţară.

O altă realizare este construcţia sediului Filialei Iaşi a Academiei Române. Sediul iniţial era la Academia Mihăileană, demolată la 1963, după care Filiala Iaşi se mută la Institutul de Medicină şi Farmacie, în clădirea unde a fost bibliotecar Eminescu. Pentru a obţine fondurile necesare, Simionescu are în vedere Fundaţia „Menachem Elias”, motiv pentru care apelează la sprijinul a doi academicieni care profesaseră la Iaşi, Traian Ionaşcu şi Gheorghe Zane, care erau membri ai fundaţiei care funcţionează şi astăzi sub egida Academiei Române, conform dorinţei fondatorului, industriaşul Jaques Menachem Elias. Construcţia se finalizează în 1982, fiind proiectată de către Nicolae Porumbescu, creatorul şcolii de arhitectură de la Iaşi. În acelaşi an are loc vizita la Iaşi a lui Nicolae Ceauşescu, obiectivul era pe listă, dar a fost, până la urmă, ocolit de către şeful statului. În mod curios, placa de marmură care atestă cine este finanţatorul, Fundaţia „Elias”, era amplasată, în perioada comunistă, în interiorul clădirii, chiar la intrare. Acum este amplasată la exterior, firesc, într-un loc vizibil.

Simionescu şi-a folosit puterea şi pentru a exprima în scris unele adevăruri despre şcoală, adevăruri pe care nu le putea spune oricine. Articolele sale păreau foarte „pe linie”, dar conţineau şi fraze precum “Există o opinie, aproape unanimă, la dascăli, părinţi şi elevi, că manualele din şcoala generală, începând cu prima clasă, sunt supraîncărcate cu date neesenţiale, unele chiar prost redactate şi cu greşeli ş…ţ. Din nefericire, iniţiativa Ministerului ş…ţ a rămas un foc de paie. Copiii se chinuie, profesorii critică, învăţământul suferă, iar cei în drept să ia măsuri cheamă la ridicarea calităţii în şcoală”. Pe la începutul anilor ʹ80, într-un moment de rătăcire, Ministerul învăţământului a aprobat să se predea teoria mulţimilor la şcoala primară. Această teorie este destul de greu de digerat de către maturi, darmite de nişte ţânci care abia învaţă alfabetul. Scrie Simionescu: „La o vârstă crudă, s-au introdus noţiuni de matematică modernă ş…ţ. Aşteptăm oare de la copii judecăţi de mare profunzime pentru teme care creează dificultăţi studenţilor?”. În altă parte arată “…cât de adânc este acest fenomen al supraaglomerării manualelor didactice, al lipsei de claritate şi al formei lor de prezentare puţin atrăgătoare”. Era în 1981.

La mijlocul anilor ʹ70, când se tot vorbea de “rotaţia cadrelor”, la o conferinţă naţională a universitarilor, unde era prezent şi Nicolae Ceauşescu, Cristofor Simionescu spune că “…sunt cel mai vechi rector din Europa”, prin urmare „candidat sigur la rotire”. La puţin timp profeţia i s-a adeverit, astfel încât, în 1976, a fost înlocuit cu prof. Mihai Gafiţanu „…fost prorector şi distins colaborator.”

Cristofor Simionescu ne-a lăsat o importantă moştenire materială şi spirituală, care s-a clădit pe crezul său, „Şcoala reprezintă altarul unei naţiuni!”

A condus peste 100 de teze de doctorat, dar nu şi pe cea a Elenei Ceauşescu.

Ne-a părăsit la 6 august 2007.