Cronicarul muzical şi omul de cultură Liliana Gherman

Dacă analiza în orice domeniu pretinde rigoarea înfăţişării detaliilor tehnice, fotografia cât mai clară a contextului istoric, explicarea fenomenului – totul lipsit de culorile opiniilor, ale preferinţelor personale -, analiza în domeniul muzical menită ziarului sau revistei de cultură păstrează imperativul obiectivităţii, obligă autorul să-şi expună ideile cât mai atrăgător, îi descoperă sau nu cultura generală, îi oferă libertatea afirmării opiniilor proprii, dar fără orgoliu la vedere. Altă obligaţie a cronicarului prezent săptămânal sau lunar în pagini de revistă este să placă, să aibă stil, să cultive cu subtilitate cititorul, să inspire încredere, să fie aşteptat data viitoare spre a i se cunoaşte opinia.

Expunând regulile ce justifică activitatea cronicarului, am evidenţiat calităţile textelor evaluatoare migălite de Liliana Gherman aproape trei decenii. Texte variabile ca dimensiuni, în funcţie de spaţiul tipografic disponibil în fiecare săptămână. Obiectivitatea, simţul măsurii, al expunerii esenţializate, stilul atractiv de a scrie au permis transmiterea informaţiei de ordin istoric, luminarea laturilor estetice, descrierea interpretului, caracterizarea versiunii oferită pe scenă, înfăţişarea concluziilor cu o naturaleţe ce capta atenţia până la ultima literă. Se adăuga sinceritatea aşezării impresiei personale în ordinea ideilor, o sinceritate emoţionantă, dar credibilă pentru că era însoţită de argumente infailibile. Argumentele se bazau pe cultura muzicală profundă, pe documentarea solidă pregătind audiţia din sala de concert, documentare implicând lectura scrierilor muzicologice sau publicistice despre lucrările înscrise pe afiş, audierea tihnit-analitică a versiunilor interpretative disponibile ca înregistrări.

Obiectivitatea a fost una dintre calităţile ce au asigurat şi vor asigura cronicilor Lilianei Gherman valoarea. Spre a evita interferenţele extramuzicale de orice fel, şi-a cumpărat 29 de ani abonamentul la concertele şi recitalurile Filarmonicii. I-au fost străine partipris-urile, laudele excesive la adresa colegilor şi prietenilor, cu atât mai mult gândul vreunui folos personal în urma eventualei aprecieri. Comentariile pozitive, admirative, elogioase au avut ca personaje principale doar soliştii şi dirijorii, aflaţi la început de drum artistic sau posedând o experienţă bogată, ce ajungeau la performanţe interpretative. Muzicienii români şi de peste hotare invitaţi de-a lungul deceniilor în stagiunile Filarmonicii din Iaşi (impresionant de mulţi!) au fost comentaţi detaliat, judicios, inspirat. Laudele şi-au găsit locul meritat, îndoielile, dezamăgirile, criticile au fost evidente, însă exprimate cu fineţe. Cultura, civilitatea, simţul măsurii nu i-au pemis niciodată critici acerbe.

Citind zecile de cronici ale concertelor dirijate de Ion Baciu rămâne evidentă simpatia, admiraţia pentru acest spirit solar al vieţii muzicale ieşene. Nu s-a putut altfel – Ion Baciu a fost un om frumos la înfăţişare şi la suflet, un muzician de mare sensibilitate, un alchimist al culorilor orchestrale, un Don Juan al spectacolului muzical (poemele simfonice ale lui Richard Strauss, suitele simfonice rămase de la Claude Debussy şi Maurice Ravel), un Orfeu moldav convertit în Orfeu peste timp datorită modului cum a interpretat lucrări de George Enescu, un Manfred al civilizaţiei muzicale româneşti în urma destinului ajuns la final tragic. Comentariile acestea vor putea fi considerate întotdeauna documente credibile, de preţ, ale istoriei artei sonore culte ieşene – prin extensie, ale artei româneşti. Din fericire, Liliana Gherman le-a adunat în trei volume intitulate „Dimensiuni ale creaţiei şi interpretării. File de cronică muzicală” (Editura Artes, 2003). Chiar dacă au fost scrise fiecare andante, şlefuind îndelung fiecare cuvânt, textele au fluenţa, ritmul, respiraţia allegro revelând vioiciune spirituală, frumuseţe a expunerii ideilor.

Calităţile analistului Liliana Gherman s-ar fi cuvenit ilustrate mai bogat în volume de comentarii dedicate unor compozitori şi fenomene ale istoriei muzicii. Rămân de neumbrit interes „Zăbave analitice. Studii de muzicologie” (Editura Artes, 2019) pentru cercetarea câtorva momente şi personalităţi istorice (motetul secolului XIII, formele muzicale în scrierile lui Titus Cerne, prima analiză românească a Sonatei nr. 1 pentru violoncel şi pian de George Enescu, cantata „Columne” de Sabin Păutza, cele trei comentarii ale unor lucrări de Alexandru Paşcanu).

Valoarea scrierilor Lilianei Gherman o dau, în afara rigorii studiului tehnic riguros al partiturilor, capacitatea de a problematiza obiectul comentariului, elementul cultural, modern al expunerilor – explicabil prin dimensiunea multilateral spirituală a autoarei, prin talentul de a comunica. Este o modernitate deschizătoare de drum ale celor două tipuri de a scrie despre muzică la Iaşi: publicistica şi muzicologia.

Cu siguranţă, dimensiunea culturală a spiritului său a influenţat relaţia cu studenţii Conservatorului, actuala Universitate de Arte: rigoarea textelor de publicistică şi muzicologie se afla în contrapunct cu spontaneitatea alegerii subiectelor. Nu notarea mecanică în caietul de curs era importantă, ci înţelegerea temei, apelul la cultura învăţăcelului, la abilitatea lui de a înregistra în scris nu atât cuvintele, cât ideile. Cursurile Lilianei Gherman erau un stimulent de a citi mai mult decât despre muzică, un ferment cultural. Cred că talentul de cronicar şi talentul de a comunica idei formatoare au fost calităţile fundamentale ce ne îndeamnă să-i purtăm recunoştinţă acum, la despărţire, şi mereu.

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog şi profesor