Cu mască, fără mască

Campaniile prezidenţiale din 2004 si 2009 au avut teme legitime, bine conturate şi transmise publicului sub formă de mesaje şi program. În prima dintre ele, s-a vorbit despre nevoia de „Dreptate şi Adevăr”, clar conturată în aşteptările electoratului, pregătind suportul public pentru reforme vitale în justiţie şi măsuri de întărire a statului de drept. În 2009, campania a fost un fel de bis, prin tema luptei împotriva „mogulilor”, de asemenea legitimă, prin pericolul pe care l-ar fi reprezentat pentru România un preşedinte controlat de ei.

În 2014 singurul subiect al prezidenţialelor, care a luat startul în faţa celorlalte şi structurează agenda publică, este a ofiţerului acoperit candidat la prezidenţiale. Întrebarea este dacă tema propusă de Traian Băsescu trebuie să fie o preocupare legitimă a societăţii româneşti pentru următorii ani sau este doar o manevră electorală de a spori şansele candidatului preferat pentru Cotroceni. În cazul ultimei variante, nu prea trebuie să-i dăm atenţie. Să nu uităm: avem în faţă probleme infinit mai grave, generate de partidul stat şi de omul galactic Victor Ponta.

Tema ofiţerilor sub acoperire poate fi oportună pentru dezbaterea electorală, dacă urmează un efort suplimentar, în sensul devoalării resorturilor profunde ale teatrului politic şi arenei publice româneşti. Dar pentru asta ne pregătesc Traian Băsescu sau Robert Turcescu? Fiindcă mesajul pe care-l dau un politician târşit şi un ziarist autodeconspirat este acelaşi: jos măştile! Există cumva o mare problemă de control asupra serviciilor? Au întrecut acestea măsura, abuzând în recrutări, infiltrări? Faptul că apar dovezi clare despre încercarea de manipulare a opiniei publice prin intermediul ziariştilor (pionilor) ori că se trag sfori pentru compromiterea unor lideri este un grav derapaj anticonstituţional şi loveşte la baza funcţionării mecanismelor democratice.

Deocamdată, planul, dacă există vreunul, are o mare hibă. De câţiva ani, însuşi preşedintele laudă pe unde apucă performanţa, profesionalismul şi „democratizarea” serviciilor secrete româneşti. Admirator deschis al lor, chiar le-a trecut la rang de cinste în bilanţul personal, „le-a reformat”: de la un Radu Timofte, controlat de Vântu, până George Maior, preferatul americanilor. Se înţelege de aici că serviciilor le-a fost dat un mare cec în alb, dar greu de verificat de public, în afară de rezultatele colaborării SRI în cazurile de mare corupţie. A fi ofiţer „acoperit” în cadrul lor nu mai este, aşadar, o culpă ca pe vremea fostei Securităţi, o formă de-a teroriza cetăţenii, ci o meserie „onorabilă” de a-i proteja, de a sluji interesele statului român, unul democratic şi liberal în teorie. 

Suntem însă în România, bolnavi de conspiraţii, îndopaţi cu scenarii şi bombardaţi cu lucruri iraţionale. Am văzut pe parcursul anilor comportamente curioase, inexplicabile, în rândul demnitarilor, replici schimbate la TV între lideri de opinie ca între oameni de casă ai serviciilor. Se pare că, dacă nu ţinem seama de dosare şi toată viermuiala agenţilor acoperiţi din instituţii, presă, ONG-uri, nu putem înţelege mecanismele şi deciziile vieţii noastre publice. Şi dacă nu este decât foarte puţin temei în această „spionită” şi ofiţerime acoperită, faptul că oamenii se comportă ca atare, tot o transformă în realitate. Este ca o fantasmă colectivă, întreţinută din sfere şi centre diverse. De pildă, ce i-a venit deodată lui Teodor Meleşcanu, şeful SIE, să candideze? Pentru orice om normal la minte n-are nicio şansă, dar cu toate astea „i se fac cadou” sute de mii de semnături, de care pretinde că nici nu ştia. Ce nu ştim şi ştie el în plus? O fi doar la fel de prost cum a fost în 2000, când a luat 2%, sau misiunea lui este să ajute/ încurce pe un alt candidat? Nu e dovada unui război între servicii când Victor Ponta atenţionează că „cine seamănă vânt culege furtună”, după autodesconspirarea lui Turcescu şi anunţurile lui Traian Băsescu? De ce a fost luat în calcul mai mereu şeful SRI George Maior pentru candidatura la prezidenţiale şi, mai nou, de prim-ministru? Un om care habar n-are economie, n-are viziune, nu a avut anvergură politică înainte de a i se oferi acest post, dar totuşi agreat aproape „unanim” de voci admirativ-conspirative.

Din păcate, bulucul oamenilor din servicii, pe faţă sau conspiraţi, către funcţii de prim rang în stat a început în 2012, tot la iniţiativa lui Traian Băsescu, odată cu transferul, peste noapte, a lui Mihai Răzvan Ungureanu de la şefia SIE la Guvern. Şi până atunci, în tradiţia lui Ion Iliescu, preşedintele reciclase în administraţia prezidenţială pe diferite funcţii oameni care au lucrat pentru servicii, dar, în 2012, s-a trecut peste o cutumă pe care multă lume o ştia la nivel de folclor.

Pentru sănătatea vieţii noastre publice este nevoie de o reducere a influenţei netransparente exercitate de servicii. Iniţiativa Monicăi Macovei, de a se impune o pauză de 5 ani pentru şefi ai serviciilor până la accederea în funcţii publice, nu are cum să strice, dar ea a fost „îngropată” rapid şi acoperită de deriziune. Ca să nu mai vorbim de interdicţia de racolare a politicienilor şi ziariştilor. Controlul democratic asupra serviciilor şi asupra acţiunilor lor operative rămâne o mare problemă nerezolvată. Dar ea nu poate fi tranşată printr-o campanie de tipul „Jos măştile!”, ci prin decizii la nivel de CSAT pentru o reformă internă şi o verificare parlamentară reală.