Cu ochii larg deschişi

Pentru că Andrei, care se revendică de la maeştrii renascentini, dar şi de la cei români, precum Tonitza ori Baba, pictează cu acea frenezie euristică proprie creatorilor autentici, dar şi cu o candoare graţioasă în faţa lumii, proprie vârstei. Andrei a început să picteze de timpuriu în patria sa natală, Italia (s-a născut în nord, la Alba, ce se traduce zorii zilei, nume parcă predestinat), unde a şi expus prima dată, şi a continuat în România, patria sa adoptivă, dar şi cea natală a inimoasei şi determinatei sale mame. Câţi tineri se pot lăuda la vârsta întrebărilor adolescentine cu atâtea expoziţii personale în ţară (la Iaşi, Piatra Neamţ, Roman, Cluj, Bucureşti etc.), dar şi la Chişinău, la Ningbo, în China, în Italia ori în Franţa?

Ieşenii se pot convinge de forţa talentului său excepţional vizitând expoziţia personală intitulată Liberta, la Palatul Culturii, vernisată de profesorul Cristian Ungureanu, în faţa unui public generos. Sunt reunite 23 de lucrări care ne spun povestea plastică a căutării sensului libertăţii lăuntrice. Pentru că de aceea pictează Andrei: ca să ne explice, în limbajul semnelor, al culorilor şi al simbolurilor, cum înţelege el lumea şi cum vrea să-i descifreze înţelesul. Pictura sa recompune un univers fluid, care te duce cu gândul la heracliticul Panta Rhei. Andrei nu se mulţumeşte să constate metamorfozele vieţii şi să le fixeze în culori şi simboluri, dar vrea să le înţeleagă sensul tainic. E vorba despre o disponibilitate juvenilă, până la un punct, dar mai apoi iscoditoare şi precoce temeinică, pentru reflecţie. Eşti liber, pare să ne spună tânărul în măsura în care îţi asumi libertatea şi crezi în ea. Este libertatea dintâi, cu care ne-a înzestrat Creatorul, la Facerea lumii. Dar şi libertatea creatorului din lume, care perpetuează cunoaşterea încercâd să descifreze misterul. Poate un tânăr de vârsta lui să caute răspunsul la această întrebare gravă? Poate, dacă mintea este iscoditoare şi nu se limitează la comodele locuri comune. Alergătorul este numele unui tablou în care personajul, abia perceptibil, redat în spiritul expresionismului abstract, recognoscibil în multe din tablourile sale, te duce cu gândul la celebra Nike din Samotrake, aflată la Luvru. Alergătorul poartă aripile victoriei, care vibrează întreaga atmosferă, ceea ce pictorul poate să facă mai mult decât sculptorul, de parcă întregul univers jubilează împreună cu el. Vibraţia şi tensiunea lăuntrice animă cele mai reuşite tablouri ale lui Andrei, mărturisind în egală măsură buna stăpânire a tehnicii punctului şi a liniei, dar şi o viziune reflexiv poetică. În Călătorul, personajul abia dacă e schiţat, asemenea unei trestii gânditoare, într-o lume care se mişcă, mai bine zis se lasă antrenată în sensul căutărilor pribeagului. Asemenea alergătorului, călătorul adaugă sens lumii, invintând-o să-i fie părtaţă în aventura lui. În Femeia din umbră, culoarea iradiază frenetic, precum sunetele din vioara lui Paganini. Desigur, îl va fi inspirat marele maestru veneţian pe tânărul Pennazio cu sonoritatea lui incandescentă, atunci când a imaginat personajul ca pe o vioară animată de un arcuş fermecat. Totul te duce cu gândul la Paganini: ritmul diabolic, transpus în tonuri de roşu aprins.

Însă Andrei poate picta şi idei, aşa cum o face în tabloul omonim. Poţi să redai idei în chip plastic? Da, atunci când stărui să înţelegi pictura ca pe un univers al semnelor şi atunci când ţi-ai format o cultură plastică solidă. Ideea lui Andrei este o magmă esenţială, un fluid excelent ritmat, din care se iscă însăşi cunoaşterea.

Cu aceeaşi curiozitate cu care compune şi recompune mereu formele, într-un limbaj plastic individualizat, Andrei aşază culoarea cu un rafinament care dezvăluie că a înţeles pictura ca pe o pedagogie a cunoaşterii. În egală măsură, el stăpâneşte excelent griul şi ritmează culorile ca un pictor matur.

În ochii lui umbriţi de o tainică melancolie răzbate o nelinişte scrutătoare, de poet al culorii. Iar din mintea lui se nasc idei îmbrăcate în forme fluide. E o metamorfoză a creaţiei asupra căreia pedagogii au datoria să vegheze. Pentru că sigur vom mai auzi de Andrei în anii ce urmează. Şi la fel de sigur ne va încânta cu semnele, ideile şi culorile lui fermecate. Ar fi păcat să nu-l încurajăm să rămâna în cultura noastră, atât de risipitoare cu talentele.

Mihai Dorin este istoric şi publicist