Cu trăsura prin târg…

Numără apelurile: de nouă ori îl strigă Ion pe fratele său Cucu. Profesorul ar fi vrut să mai lenevească, doar era sâmbătă, zi de relaş, dar îşi aminti că mai are de corectat 2000 de teste-grilă, ale junilor care vor să treacă la economia de piaţă; că la orele 10 era programată întâlnirea săptămânală de la Clubul Colecţionarilor, iar la 11 trebuia să participe la vernisajul propriei expoziţii, cu fotografii de epocă, de la Vila Sonet.

Exact atunci doamna sa deschise, delicat, uşa de la iatac.

– Te-ai trezit, dragul meu? Ştiu că eşti obosit. Ce-ţi doreşte inimioara: un ceai verde, un marghiloman?  

– Un marghiloman, draga mea.Trebuie să mă pun repede pe picioare…

– Ai un imeil de la Ionuţ, din Berlin. Zice că nu poate veni acasă de sărbători, dar i-i dor de noi…

– Ehei, comentă profesorul. Copiii din ziua de azi! În loc să-ţi trimită o ilustrată, îţi trimit un imeil…

La zece fără un sfert profesorul era gata de plecare. Ca şi doamna, de altfel.

– A venit trăsura, dragul meu, îl anunţă doamna.

– Trăsura?!

Îşi aruncă o privire pe geam şi nu-şi putu crede ochilor: la scara blocului aştepta, într-adevăr, o trăsură, o caleaşcă dintr-acelea cum numai în filmele de epocă şi-n ilustratele lui cu Iaşii de odinioară se mai puteau vedea. Doi cai suri, cu hamuri bune – ca-ntr-o poezie a lui Ursachi – şi cu fleoncuri roşii la ureche (să nu-i deoache careva) băteau, nerăbdători, din copite. Muscalul de pe capră îi strunea, blând, din hăţuri.

Pe Uliţa Mare începuse deja animaţia: caleşti şi trăsuri, purtând personaje ilustrisime ale urbei, se intersectau cu trecători mahmuri (după vreun chef prelungit), cu vânzători de vin fiert, deja aburiţi, şi cu obişnuiţii, de-acum, câini comunitari. Din trăsura deschisă, profesorul saluta în stânga şi-n dreapta, sau era salutat. Când să intre în Piaţa Unirii, i se păru a-l recunoaşte – şi chiar el era! – pe magistrul Ursachi, cu ţilindru pe cap şi baston de abanos, purtat la încheietura mâinii stângi.

– Omagiile noastre, magistre! Ce mai scrieţi?

– Doi cai suri şi hamuri bune/ şi-o căruţă ca să sune, răspunse poetul mahalalei celeste Ţicău, clipind complice.

În faţa hotelului „Traian”, doi crai de curte veche puneau note damelor care se perindau pe acolo, intrau sau ieşeau din hotel. Note mediocre, doar din când în când câte un 8, câte un 9…

– Fii atent! – şi craiul Andone îl prinse pe celălalt crai, picto-scriptorul Val, de braţ, gata să i-l rupă. Asta nu-i Greta Garbo?!?

Chiar atunci o divă nemaipomenită prin dulcele Târg coborî dintr-o trăsură şi se precipită, ca o nălucă, înlăuntrul stabilimentului.

– Greta e! zise Val. Dar nu-i nevoie să-mi faci fractură de braţ…

La Vila Sonet, Sonetistul însuşi – care vedea prin întuneric foarte bine – îşi întrerupsese partida matinală de şah orb cu autorul Nocturnelor, şi-şi întâmpina oaspeţii. Între care unii, naturi sensibile, aveau un recul când dădeau cu ochii de cei doi dulăi implantaţi la intrare, de-o parte şi de alta a treptelor.

– Cave canem et patronem, îi avertiza Sonetistul. Păzeşte-te de câine şi de stăpân.

– Cum îi cheamă pe câini?, întrebă un reporter de la „Ziarul de Iaşi”, cu bloc-notesul pregătit să consemneze.

Înainte ca amfitrionul să apuce a răspunde, interveni poetul Lucian Delapogor, care tocmai urca scările – după ce pogorâse din Pod Pogor-fiul – braţ la braţ cu poetul Nichita:

– Pe unu îl cheamă Vasiliu, pe celălalt – Danilov…

În Salon, atmosfera era, bineînţeles, eu/horică/zilieru. Păstorel degusta cel de-al treilea păhărel şi-l tachina pe Brumaru:

– Spune-mi un vers de-al tău, care să nu fie celebru!

– Toate versurile mele-s celebre, maestre, se scuza Emil. Mai puţin cunoscut ar fi doar ăsta: De dimineaţă până sara/ visez la şoldul tău, Tamara.

Sergiu Tudose recita din Dionisie Vitcu, Lucian Vasiliu din Nichita Danilov, Nichita din Nichita Stănescu. Retraşi într-un colţ, Ciopraga se destăinuia cu Ibrăileanu:

– Prea multe revizuiri… Şi Grigurcu ăsta, parc-ar fi Lovinescu, zicea autorul Spiritului critic…

– Da-da, da-da, îl aproba, melancolic, Ciopi.

Cineva aduse vorba de Năstase. Care Năstase, cel cu racheta, sau celălalt, cu ouăle? Un poet din generaţia 2000 îl desfiinţa pe Eminescu; altul, din promoţia ’6o, îl reabilita pe Beniuc: Pe unde merg, pe unde mă duc,/ toată lumea vorbeşte:/ acesta-i poetul Mihai Beniuc,/ care ştie şapte limbi şi ruseşte…

În clipa aceea îşi făcu intrarea Ilisei, la braţ cu Lesnea:

– L-am adus tocmai din celălalt veac, mai tânăr…

– Tânăr şi neliniştit, completă Mimi, soacră-mea, mare consumatoare de romanţe şi de telenuvele.

– Să trăiţi, boieri dumneavoastră şi cinstiţi gospodari din Ţara Moldovei!, cântă Lesnea, ca o soprană de coloratură. Hei, voi sănii, sănii şi voi cai, voi cai…

Muscalii adormiseră deja, de nemişcare şi de ger. Caii emanau fuioare de aburi. Cei doi câini de la intrare lătrau la stele şi încercau să le prindă, dar nu erau decât fulgii care li se topeau în cerul gurii.

Nicolae Turtureanu este director al revistei "Cronica veche", poet şi eseist