Cuvântul Seniorului

Din laşitate, din comoditate, din obişnuinţă ori din ignoranţă, majoritatea românilor i-au creditat pe foştii comunişti drept continuatori ai lor înşişi. Poporul-masă nu a conştientizat eşecul comunismului ca sistem, ci doar a lui Ceauşescu şi camarila. Iar regizorii loviturii de stat din decembrie 1989 s-au îngrijit ca poporul să urmeze negreşit acest raţionament. În lipsa unui dizident proeminent şi asumat fie chiar şi numai de către elite, poporul s-a prelins în făgaşul FSN, refuzând din start o soluţie alternativă, curajoasă şi europeană. Aşa se face că am rămas excepţia în raport cu ţările central-europene din grupul de la Vişegrad. Şi aşa suntem, în unele privinţe, şi după 33 de ani: o ţară în derivă condusă de o clasă politică cu apucături fanariote, cu instituţii nereformate, pe care nici măcar integrarea europeană – singura reuşită notabilă, alături de aderarea la NATO – nu a reuşit să le disloce.

Şansa noii Românii de a păşi pe calea democraţiei a trebuit să fie identificată în perioada interbelică, ce beneficia de o anumită aureolă, fapt menit să-i asigure legitimitate şi credibilitate. În anii ce au urmat am descoperit însă cât de pustiitor fusese regimul comunist cu noi înşine. Pe cale de consecinţă, a trebuit să acceptăm că doar două nume au greutate pentru a construi o opoziţie credibilă – Corneliu Coposu şi Doina Cornea – primul în zona politică şi cel de-al doilea în zona civică. Invit la reflecţie şi rog cititorii să-şi imagineze cum ar arăta azi România, dacă nu am fi reuşit să oprim marşul triumfător al unui nou partid unic: FSN. Republica Moldova şi Belarus vă spun ceva? Cu siguranţă că nu am fi prea departe de acestea. Era nevoie stringentă de personalităţi cu convingeri şi proiecte democratice şi europene ferme, cu spirit de sacrificiu şi credibilitate. Asta a putut oferi România nemasificată şi raţională. Şi astfel, prin ei şi prin cei care i-am urmat, în mod aproape miraculous, speranţa şi idealul european renăşteau, reuşind ca, în numai doi ani, să blocheze planul lui Iliescu şi al ocultei de a repune România în siajul URSS, de care ne îndepărtase Ceauşescu în chip la fel de miraculos şi cu atâtea riscuri ori sacrificii. Ura noilor lideri fesenişti faţă de Ceauşescu era într-atât de viscerală încât au încercat să ne întoarcă în timp, în anii 1950, atunci când ei făceau regulile. Cum altfel putem judeca gesturile repetate ale grupului Iliescu de obedienţă faţă de suzeranul sovietic, care au culminat cu negocierea şi semnarea unui tratat de alianţă cu URSS (citeşte: de supunere benevolă), din fericire nelegiferat de către parlament, întrucât în anul 1991 imperiul răsăritean s-a prăbuşit, lăsându-l pe Iliescu şi acoliţi orfani de stăpân.

România de azi există ca stat independent şi nu ca marionetă rusească, de tipul Belarus, Kazahstan, pentru că am avut curajul să credem şi să urmăm curajul celor două personalităţi: Doina Cornea şi CorneliuCoposu. Am crescut cu visele acestor două personalităţi providenţiale. Iar credinţa ne-a salvat şi ne-a întărit. Fac parte dintre cei care au ales să creadă în România şi să urmeze visul celor doi. Scepticii mă vor contrazice probabil, acuzându-mă că exagerez, întrucât oricum istoria ar fi inventat alţi eroi. Admit, dar numai atâta vreme cât cei doi au fost în viaţă. Însă au trecut 27 de ani de la trecerea în veşnicie a lui Corneliu Coposu şi el continuă să rămână cea mai luminoasă personalitate a României post-comuniste. Nu trebuie să cauţi prea mult ca să descoperi că mai poţi pune degetul doar pe numele Doinei Cornea, a Anei Blandiana ori a lui Ion Raţiu. Toţi trei aveau o carieră de rezistenţă faţă de regimul comunist şi fiecare putea, teoretic, să îndeplinească rolul de lider al opoziţiei. Însă toţi contează în noua rezistenţă împotriva FSN prin solidaritatea faţă de Corneliu Coposu. Practic un necunoscut pentru cei mai mulţi dintre români, acesta se impunea încă din primele zile ale noii epoci drept liderul incontestabil al speranţelor într-o Românie democratică. El nu avea practic un nume de rezonanţă. Nu venea din cărţile de istorie şi nu avea o operă care să-l ajute să se impugnă. Corneliu Coposu avea o singură armă: cuvântul. Iar cuvântul lui a avut calitatea de a convinge şi de a creşte. Chipul lui purta cu demnitate ş serenitate pecetea suferinţei nobile şi mântuitoare. Cuvântul lui, rostit apăsat, calm şi împăcat, invita la iubire frăţească, la iertare şi neuitare, inducând ferm ideea că România poate şi trebuie să se vindece.

În vacarmul nu tocmai lesne de desluşit al acestor zile şi ani de după prăbuşirea dictatorului, cuvântul lui Corneliu Coposu se detaşează ca expresie a singurei conştiinţe tragice de la noi. Aveam nevoie ca de aer de o voce care să ne dea speranţa şi curajul să credem că nu suntem un popor neiubit al istoriei, că nu am dat un obol de sânge pentru a ne elibera iar mai apoi, precum în mitul lui Sisif să repetăm la infinit ritualul chinuitor al neputinţei.

Atât de bătrân părea Seniorul, atât de straniu le-a sunat celor mai mulţi dintre români cuvântul lui, că doar credinţa că Dumnezeu lucrează în istorie prin (unii) oameni ne poate ghida să înţelegem cum a reuşit el şi cum am ajuns noi să înţelegem că tocmai el rămâne cel mai iubit dintre români, în pofida faptului sau poate tocmai de aceea, că în ultimii săi ani de viaţă a fost cel mai urât de românii lui Ion Iliescu.

Dacă aş fi fost de partea celui din urmă, văzând că numele Seniorului a fost ales de istorie, de pronia cerească şi de români să ne reprezinte, ar fi trebuit să tac fără drept de apel. Azi am conştiinţa împăcată pentru a-i rosti numele, pentru a mă înclina în faţa memoriei lui şi a spune cu toată convingerea: Seniorul ne-a dăruit curajul de a ne regăsi demnitatea.

Mihai Dorin este istoric şi publicist

Publicitate și alte recomandări video