Cuza

În 7 octombrie 1857 Mihail Kogălniceanu prezenta în şedinţa Adunării Ad-Hoc a Moldovei “Proiectul de rezoluţie” referitor la unirea Principatelor Române. Multe din întrebările pe care ni le punem astăzi despre soarta noastră ca popor, despre trecutul, prezentul şi viitorul acestei ţări îşi pot găsi răspunsul în acest text care poate fi citit integral pe Internet, evident. Sfatul meu ar fi ca, în loc să urmăriţi diversele emisiuni de dezbateri politice de pe canalele tv, unde majoritatea invitaţilor bat câmpii fără niciun suport concret al afirmaţiilor, să consultaţi singuri, în linişte, acest document şi vă garantez eu că va veţi edifica în multe privinţe. Unii poate vă veţi face bagajele către alte ţări, alţii poate îşi vor schimba planurile de weekend, abonamentul la televizor sau cine ştie, poate chiar cariera…

Kogălniceau spunea, pe lângă multe alte lucruri legate de suveranitatea ţării, dreptul de guvernământ neatârnat, dreptul de legislaţie şi la autonomie garantat prin diverse acte internaţionale din vremea respectivă, şi următoarele: 

“Ca Unirea Principatelor să producă tot binele ce se aşteaptă şi în lăuntru şi în afară, este trebuinţă de a se institua un guvern tare, stabil, respectat în lăuntru de toţi, şi sprijinit în afară de marea familie a caselor domnitoare; un asemenea guvern nu ni-l poate da regimul viţios al Domnilor electivi şi schimbători, cari, istoria este martoră, n-au produs decât anarhie prin rivalităţile şi ambiţiile deşilor şi mulţilor aspiranţi, slăbiciune şi corupţie prin abuzurile şi nepotismul lor, şi mai ales năvăliri şi războaie prin despărţirea ţărilor şi prin supunerea Domnilor la toate înrâuririle străine”.

Apoi: “Luând în privire că Principatele sunt însetate de legalitate, de stabilitate şi de dignitate naţională, voind a trăi cu însăşi viaţa lor şi că acestea nu se pot dobândi decât reîntorcându-se la vechiul princip al eredităţii tronului, şi puindu-se în capul Principatelor Unite un prinţ străin, ales dintre dinastiile domnitoare ale Europei, afară de acele ale staturilor vecine, spre a nu motiva străine înrâuriri”.

În plus: “Luând cu privire că, spre a dobândi un asemenea princip, menit de a pune un capăt relelor trecutului şi de a pregăti patriei o eră nouă, Românii renunţă la dreptul de a-şi alege singuri pe şeful Statului, încredinţând numirea prinţului străin însuşi glorioşilor monarhi, cari au luat în mâinile lor soarta Principatelor”.

Propunerile erau “cele întâi, cele mai mari, mai generale şi mai naţionale dorinţi ale ţării”: respectarea drepturilor Principatelor, a autonomiei, unirea într-un singur stat, neutralitatea pământului, puterea legiuitoare încredinţată unei obşteşti Adunări în care să fie reprezentate toate interesele naţiei şi, evident, cireaşa de pe tort aducerea unui prinţ străin ales dintr-o dinastie domnitoare a Europei şi ai cărui moştenitori să fie crescuţi în religia ţării.

Nu ştiu dacă se observă asemănarea uimitoare dintre adevărurile din aceste fragmente şi situaţia actuală de acum, după 162 de ani!… Nu vreau să fiu înţeles greşit, în acest articol nu sunt împotriva monarhiei în general sau a celei din România, în particular, departe de mine această intenţie. Eu doar vreau să scot în evidenţă din texte reale, din declaraţii oficiale, faptul că românii îşi recunosc neputinţa de a se conduce singuri! Acum ştim, suntem siguri: avem nevoie de ajutor! Am avut mereu nevoie de ajutor, de cineva din afara casei care să ne ajute să mergem, să ne îmbrăcăm, să mâncăm, să ne ducă la baie, să ne alegem serviciul, nevasta ş.a.m.d. Noi singuri nu am putut face asta cum trebuie pentru că pur şi simplu nu “îndrăzneam”… Avem o problemă, una mare! Poate că ne trebuie un psiholog de naţiuni, o descântătoare care să alunge blestemele, nu ştiu, dar e clar că avem o problemă…

Atunci ceream un prinţ străin care să ne ajute prin imparţialitatea lui să ne înţelegem între noi (culmea!), apoi am avut nevoie de un regim străin, pe nume comunism, care să ne pună la punct viaţa şi ţara, pe urmă i-am aşteptat pe americani, alţi străini, să ne scape de acel regim care nu ne mai convenea. Azi avem nevoie de întreaga Europă să sară să ne ajute ca să trăim pentru că noi nu putem singuri, suntem handicapaţi!…

Alexandru Ioan Cuza a fost cel mai aproape să contrazică toată această teorie şi istorie, dar a eşuat pentru că pur şi simplu şi-a dat seama pe parcurs că e român şi că n-are rost să se “ambaleze” atât… A reuşit totuşi din primul avânt să modernizeze societatea proaspetei Românii cu forţa, în absenţa unui spirit diplomatic, liberal, şi înaintea sorocului… Altfel nici nu ar fi putut. Dacă ar mai fi întârziat cu câteva luni poate chiar săptămâni, reformele, nu ar fi reuşit, şi cine ştie când s-ar mai fi făcut. S-a comportat ca un adevărat prinţ străin luminat, genial chiar, dar despotic şi grăbit (ştia probabil că nu are prea mult timp la dispoziţie, că îl va prinde “tradiţia” din urmă).

A adoptat pe repede înainte cu intenţii sincer bune, patriotice, naţionale, un nou proiect de Constituţie, o nouă lege electorală, legile privind organizarea administraţiei, Legea instrucţiunii publice, Legea rurală (cea mai controversată măsură a epocii, care a rupt legăturile cu economia şi societatea de tip feudal), a reorganizat justiţia (Codul Penal, Civil şi Comercial), a revoluţionat domeniul învăţământului, a extins reţeaua şcolară, a înfiinţat noi instituţii etc. Carol I cu toată voinţa, calmul, diplomaţia, tradiţia din spate şi suportul familiei regale europene nu ar fi putut face aceste lucruri în condiţii democratice. Putea fi el dintr-o dinastie de pe steaua Vega, tot nu ar fi putut, nici în două vieţi!… Preţul acestora a fost că domnitorul Cuza s-a îndepărtat, rând pe rând, de toate grupările politice, de la radicali până la ultraconservatori (devenind un prinţ “înstrăinat”, dar nu străin…) şi a trăit cu iluzia că putea să supravieţuiască din punct de vedere politic de unul singur prin instaurarea unui regim personal. Că putea să schimbe România fără ajutorul românilor! Treptat, s-a înconjurat numai de oameni fideli, docili, dar incapabili (vezi Dragnea de azi cu ai lui căţei şi mulţi alţii) fapt ce a condus la o divizare a societăţii, de la nivel politic până la presă. A devenit, cu alte cuvinte, un român sadea. În consecinţă societatea românească a intrat în criză, aparatul de stat fiind ocupat (ca şi azi!) numai de oameni favorabili domnitorului (o adevărată camarilă) şi care puneau interesele proprii mai presus de interesul naţional (afacerile de corupţie ale rudelor amantei sale, Maria Obrenovici, erau notorii în epocă). Consecinţa invariabilă a fost, pe scurt, detronarea lui, venirea unui prinţ străin, după moarea acestuia, venirea unui moştenitor al lui, apoi a altuia la care lucrurile deja se diluaseră şi peştele începea din nou să pută rău în pur stil românesc.

Azi, surpriză, suntem exact de unde am plecat. Un nou Cuza mai inspirat? Nu prea cred, norocul nu vine de două ori…

Briscan Zara este scriitor şi publicist