De ce este nevoie într-o universitate

După un vechi şi prost obicei, o nouă stafie bântuie prin Europa şi prin lume: este stafia vieţii „de corporaţie”, care transformă limbaje, educă oameni şi  reformează instituţii. În fine, lumea cu ale ei, s-ar zice, dar acest model de viaţă intră şi în universităţi, schimonosindu-le şi făcându-le, pe alocuri, să existe împotriva menirii lor originare. Şi asta nu mai poate fi lăsat nechestionat.

Este o veche discuţie despre opoziţia dintre modelul clasic, humboldtian şi cel „adaptat”, american, acesta din urmă fiind cel care tânjeşte melancolic la eficienţa şi ordinea activităţilor ce au loc într-o corporaţie. Cum era de aşteptat, universităţile româneşti se pregătesc, în ritmul lor lent şi, prin asta, salvator, să calce pe urmele suratelor lor de peste ocean. Cum înţeleg să facă asta? În primul rând, ignorând discuţia mai sus amintită. Nu există alternativă. Într-un spaţiu care ar trebui să fie dedicat întrebării, întrebările nu există. De unde ştim că e bine ca un ciclu de doctorat trebuie să dureze trei ani, timp în care doctorandul abia poate să îşi aleagă sacoul pentru susţinerea publică? Sau un ciclu de licenţă, în domenii care nu pot fi acoperite într-o viaţă de om, tot trei ani? Răspunsul vine milităros: atât poate statul să plătească pentru formarea unui tânăr. Prin urmare, acelaşi stat vrea rezultate; şi le vrea rapid, ca să îşi scoată banii. Iar universităţile sunt foarte fericite să facă statului pe plac.

Mai apoi, tot din raţiuni care aduc supărător de mult cu activitatea managerială dintr-o corporaţie, orice activitate se acoperă de regulamente din ce în ce mai stufoase, care îngână o corectitudine inodoră; se numără în mod repetat punctaje, de parcă s-ar înmulţi dacă sunt socotite mai des; numărul de studenţi este mare motiv de mândrie, fără a se întreba cineva dacă sunt şi buni; apoteotic şi de neînţeles, succesul se măsoară în „cât profit face” instituţia, de parcă ar exista o competiţie tainică între universitatea şi producătorul de îngheţată din aceeaşi localitate. Investiţiile se fac, de cele mai multe ori, în „baza materială”, aia care se vede de pe stradă (din comunitate, carevasăzică), iar fuga după „proiecte” (adică, tot după bani) este măsura ultimă a hărniciei profesorale.

Vin alegeri peste tot anul viitor, chiar şi în universităţi, iar căsuţa de email se va umple de planuri manageriale. Toate vor promite dezvoltare, eficienţă, studenţi mulţi şi clădiri frumoase; vor vorbi despre bani şi despre resurse, rezilienţă şi sustenabilitate, orice ar însemna ultimele două… chestiuni. Iar grija votanţilor va fi aceea de a alege pe cel care le va asigura o mai uşoară înregimentare în viaţa de corporaţie a „corpului didactic”, recognoscibil după costumul impecabil de culoare închisă.

Dar o universitate mai are nevoie şi de alte lucruri, despre care citim în poveştile despre secolele trecute. Pe vremea când nu se transformase într-o „firmă” care trebuie să aducă profit. În primul rând, are nevoie de curajul de a fi inactuală şi ineficientă. Un rector, după mine, ar trebui să caute de unul singur prin toate cotloanele lumii profesori care să studieze, împreună cu unu-doi studenţi ai universităţii sale, limbi rare, precum sanscrită sau arabă. În al doilea rând, de a fi capabilă să admire. Pe acelaşi rector îl văd dojenind de la geam muncitorii care fac zgomot în curte pentru că, în birouri alăturate şi comode, un profesor încearcă să demonstreze o teoremă încâlcită, iar altul traduce din Homer. În al treilea rând, de convingerea că educaţia este un destin, iar nu o „marfă”, după cum i s-a spus. Rectorul cu pricina ar trebui să se uite mai degrabă la Dead Poets Society decât la Dallas. Sau, dacă îi place serialul, să ţină macar cu Bobby, nu cu J. R.

Într-un text din 1809/1810, Wilhelm von Humboldt vorbeşte despre două dintre condiţiile vieţii universitare: libertatea şi singurătatea. Ele permit, paradoxal, formarea unei comunităţi academice, articulată însă pe căutarea veritabilă a adevărului şi nu pe regulamente şi strategii instituţionale. În loc de corporaţii şi manageri, poate învăţăm să vorbim de expediţii şi de cartografi. Şi în acest fel, chiar merită să faci o facultate.

Publicitate și alte recomandări video