De ce Iisus Hristos şi nu Isus Cristos (II)

În partea I a prezentului articol arătam că este recomandabil să folosim în scris şi în rostirea curentă varianta formală Iisus Hristos (cu doi i şi ch H), aducând ca argumente principale vechimea acestei forme în scrisul românesc şi marea ei frecvenţă în uz. Mai arătam că o parte dintre români, şi anume cei de confesiune romano- sau greco‑catolică, precum şi membrii cultelor neo-protestante, refuză să folosească forma de mai sus, pe care o consideră prea „ortodoxă“ şi preferă forma Isus Cristos, cu un singur I şi ch C. Adepţii acestei opţiuni invocă uneori, ca argument, faptul că această ultimă variantă ar fi etimologică, ar provine adică direct din limba latină, şi, în plus, ar fi mai apropiată formal de limba latină. Acest argument este complet fals, lucrurile fiind mult mai complicate decât par a fi. Voi relata, puţin mai târziu, pe scurt, povestea devenirii acestui nume în vorbirea românilor.

Până atunci este nevoie să menţionăm mai întâi faptul că nici forma pe care o consider recomandabilă, Iisus Hristos, nu este „etimologică“, ea reflectând, cum vom vedea mai jos, pronunţarea târzie, greco-bizantină şi neogrecească, pătrunsă la români prin intermediul limbii slavone, destul de târziu. Ca o premisă a discuţiei trebuie să constatăm că avem de a face cu un nume propriu compus, cele două componente aflându‑se împreună doar în numele Mântuitorului. Din punct de vedere metodologic şi pentru a înţelege lucurile corect şi nuanţat, cele două nume componente trebuie studiate separate.

Primul element, pe care îl găsim în diferitele versiuni ale textelor biblice româneşti cu transcrierea simplificată a formei scurte Iosua, Ioşua sau Isus/ Iisus, denumeşte în Vechiul Testament ebraic trei personaje distincte: primul este Iosua, fiul lui Navi, cel desemnat de Moise să conducă oştile lui Israel în lupta pentru cucerirea Canaanului, Ţara Făgăduită. Al doilea este Iosua, fiul lui Iosadek, mare preot în Israel la sfârşitul secolului V î.Hr. În fine, al treilea personaj biblic purtând acest nume este Iosua (Isus sau Iisus), fiul Sirah, autorul uneia dintre cărţile apocrife cele mai importante ale Vechiului Testament, Cartea înţelepciunii lui Iisus Sirah, prezentă exclusive în Septuaginta, versiunea de referinţă a tradiţiei greceşti a Vechiului Testament. Destul de frecvent printre evrei dintotdeauna, numele acesta a fost purtat de numeroase personaje istorice, în Antichitate, în Evul Mediu şi în epoca modernă. Unul dintre cei mai recenţi şi mai cunoscuţi purtători ai acestui nume este marele matematician, lingvist şi filosof israelian Jehoschua Bar‑Hilel (1915‑1975). Cu sugestii semantice incerte – unii îl traduc prin „Dumnezeu este salvatorul“, alţii prin „bine văzut în ochii lui Dumnezeu“ – numele cunoaşte două forme, una lungă (יְהוֹשׁוּעַ), în transliterare internaţională J^ehōschūa’, şi alta scurtă (יֵשׁוּעַ), în transliterare internaţională J^ehōschūa’.

De-a lungul istoriei, fiecare limbă a adaptat într-o manieră proprie acest nume la specificul pronunţiei (scrierii) sale. Importante pentru noi sunt numele latinesc din Vulgata (versiunea standard a Occidentului catolic), care este Jesus (pronunţat Iésus) şi cel grecesc din Septuaginta (cum spuneam, cea mai veche versiune grecească a Vechiului Testament) şi din Noul Testament grecesc, care este Ἰησοῦς, citit în greaca veche Iēsoûs, cu accentul pe ultima silabă. Ambele variante, cea latinească şi cea grecească, se pronunţau aşadar, la începutul erei creştine, asemănător, dar cu diferenţă de accentuare, şi anume, aproximativ, Iésus, în latină şi Iesús, în greacă. Cei patru evanghelişti, Matei, Luca, Marcu şi Ioan, ne înştiinţează că, deasupra crucii pe care Mântuitorul a fost răstignit, pe muntele Golgota, romanii au atârnat, în bătaie de joc, o inscripţie în trei limbi, greacă, latină şi ebraică (sau aramaică), însemnând „Iisus Nazareanul, Regele Iudeilor”. Evanghelistul Luca (23:38) ne transmite chiar şi cele trei formulări, greacă: Ἰησοῦς ὁ Ναζωραῖος ὁ Βασιλεὺς τῶν Ἰουδαίων (transliterat: Iēsoûs ho Nazōraîos ho Basileùs tôn Iudaíōn), latină: Jesus Nazarenus Rex Judaeorom, şi, respectiv, ebraică (în transcriere, se citeşte de la dreapta la stânga) HaYehudim W’Melech HaNazarei Yeshua. Defăimătoarea inscripţie a fost ulterior interpretată de creştini în mod literal, considerându-se că Pilat din Pont a rostit adevărul fără să vrea, întrucât, ca Fiu al Domnului, Iisus este realmente un împărat, şi anume Împăratul suprem al lumii şi al tuturor veacurilor! Mai mult încă, tetragrama יהוה’ (YHWH), rezultată din iniţialele cuvintelor din varianta ebraică a sintagmei citate, indică numele însuşi al lui Yahwe, Dumnezeul suprem şi unic, nume pe care iudeii nu aveau nici măcar voie să îl rostească!

Venind acum la al doilea component al numelui Mântuitorului, forma din latină, Christus, reprezintă transliterarea şi adaptarea echivalentului grecesc Χριστός (pronunţat: Hristós), care are la bază un nume comun, participiul χριστός de la verbul χρíω “a unge”. Avem de a face deci cu un calc lexical (transfer de sens, prin traducere) în greacă de la ebraicul משיח, pronunţat maşiah, care însemna “uns (cu untdelemn)”, cuvânt prin care iudeii numeau curent pe un rege sau pe un mare preot, investit ca atare prin această oncţiune ritualică. Pe lângă această transpunere semantică, în cadrul numelui propriu Hristos, grecii au prelut cuvântul ebraic şi ca atare, în întregime, adaptându-l în forma Μεσσίας. De aici vine forma din latină Messias, cu accentul pe i. Forma „corectă”, adică elevată, ar trebui să fie şi în română Mesía, deşi, în vorbirea populară neîngrijită şi în colindele de la Crăciun auzim şi forma cu accentul pe prima silabă, adică Mésia. Acesta este numele prin care toţi creştinii continuăm să denumim, după Noul Testament, natura mesianică a lui Iisus din Nazaret, Mântuitorul, Fiu al lui Dumnezeu, ipostas al Sfintei Treimi, mare Preot şi Împărat la Judecata de Apoi.

Ulterior, o dată cu răspândirea creştinismului şi apariţia popoarelor europene moderne, variantele formale primare greacă şi latină, Ἰησοῦς Χριστός, respectiv Jesus Christus, au constituit punctul de plecare, modelul sau reperul pentru forjarea unor variante formale în felurite limbi naţionale moderne. Să le menţionăm pe cele mai importante: franceză (Jésus Christ), italiană (Gesù Cristo), spaniolă (Jesús Cristo), portugheză (Jesus Cristo), germană (Jesus Christus), rusă (Инсус Христос).

Ce s-a întâmplat în epoca de formare a limbii române cu instituirea numelui Mântuitorului vom vedea săptămâna viitoare, în partea a treia a acestui articol.

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea «Alexandru Ioan Cuza» din Iaşi

Legenda: Inscripţia de pe crucea lui Iisus Hristos

Publicitate și alte recomandări video