De ce Klaus Iohannis

Mai nimeni nu-i dădea şanse prea-sobrului Iohannis, ce părea în ochii unora ca fiind tarat de încetineala lui devenită mai apoi proverbială. Lent şi lipsit de frivolitatea balcanică a preopinentului, taciturnul Iohannis a luat campania în serios, rezistând atacurilor dezlânate ale lui Ponta, care s-a comportat ca un retardat, ce se autosugestiona că vârsta, isteţimea superfluă, credinţa religioasă şi originea etnică îl calificau automat pentru victorie. Toate sondajele îl dădeau câştigător, fapt ce l-a condus să abordeze campania cu superficialitate şi mârlănie. Însă campania electorală nu a fost un curs de teorie politică, ci o confruntare dintre un parvenit imatur şi un adept al „lucrului bine făcut”. Românii au privit cu profesionalism spectacolul, au analizat temeinic şi au decis cu maturitate că nu poţi lăsa ţara pe mâna unui pretins daco-roman, dar cu minte puţină şi caracter ioc, ci celui care mărturisea cu fiecare zi că nu poţi privi ţara şi poporul ca pe nişte jucării electorale, nici preşedinţia ca pe un rol de starletă dintr-un film prost, ci ca pe o responsabilitate care reclamă echilibru şi discernământ. Victor Ponta şi-a anexat câţiva vectori de opinie eclesiali, care au apelat la diverse lozinci ieşite de mult din uz, încercând cu disperare şi vădită lipsă de talent să-i mobilizeze pe ortodocşi împotriva creştinului protestant Iohannis. Poporul s-a dovedit însă infinit mai inteligent şi mai matur decât cei pe care Ponta i-a convocat în oastea lui de strânsură. S-a văzut cu ochiul liber că poporul nu crede în basme, în comedianţi proşti şi în atacuri mârlăneşti. Poporul ştia mai bine decât saltimbancii că nu o confesiune anume te califică să fii şef de stat responsabil, ci caracterul. Adică un lucru de nimic pentru Ponta, care nu s-a atins şi nici nu se va atinge vreodată de această nestemată, legătuită cu şapte peceţi pentru el. Atunci am avut revelaţia că poporul tăcut îngăduie multe, în mărinimia lui, nu lesne de descifrat, nu şi prostia fudulă. Aşa a ajuns Klaus Iohannis preşedinte: printr-un proces matur şi tenace, pas cu pas, de decantare a binelui de rău. Candidatul Iohannis a corespuns acestei aşteptări populare, întrucât a sesizat corect diferenţa dintre a fi complicele gregar al mulţimilor, de dragul popularităţii şi a lua în serios responsabilitatea celei mai înalte magistraturi din stat.

În cei cinci ani de mandat, preşedintele a optat să rămână în aceeaşi logică, neacceptând nici să fie complice la asaltul grupării dure pesediste împotriva statului român. Ca om crescut în duhul respectului pentru autoritatea legitimă – trăsătură altminteri adânc înrădăcinată în mentalul german – preşedintele a ales să apere statul român ca pe o redută care odată consolidată îţi dă îndreptăţirea să priveşti încurajator la ziua de mâine. Guvernele pesediste şi-au făcut propria lor redută din majoritatea parlamentară şi au declanşat jihadul politic împotriva unui preşedinte ce părea izolat şi lesne de învins, în condiţiile în care opoziţia, destul de timorată la început, nu-i putea securiza funcţia luată cu asalt. Atunci a intervenit poporul viu, care sesizând corect pericolul i-a devenit aliat. Acelaşi popor a avut inteligenţa să vadă mai departe şi să-i sancţioneze pe ienicerii lui Dragnea la alegerile europarlamentare ori să voteze masiv la Referendumul pentru Justiţie. Atunci, preşedintele a avut confirmarea că poporul este alături de România şi nu de o gaşcă de partid. Iar aceasta i-a dat curaj şi i-a permis să marşeze.

Dacă vrem să evaluăm corect mandatul preşedintelui, nu avem dreptul să uităm acest război de uzură dus de un PSD care a funcţionat ca o forţă reacţionară şi comandoul Dragnea, care a lucrat ca vârf de lance împotriva statului român. Victoria lor ne-ar fi condus la un statut periferic, de ţară incapabilă să asume valorile europene ale statului de drept, un  fel de no man’s land de la periferia Europei. Nu am nicio îndoială că intenţia lor ascunsă a fost nu doar de a câştiga o bătălie politică de sezon, ci de a decupla ţara de Europa. Nu va trece mult până vom avea date complete, ce vor îndreptăţi această concluzie. Este posibil ca războiul lui Dragnea şi al acoliţilor să fie cântecul de lebădă al unei filosofii politice duplicitare de sorginte comunistă, care a încercat să reînvie tradiţia nenorocită, ce trece în ochii unora ca fiind deşteaptă, şi anume: spunem ca ei (Europa) şi facem ca noi (românii). Că de aceea suntem noi descurcăreţi, nu-i aşa?

Mandatul preşedintelui a fost îndiguit aproape cinci ani cu premeditare de un partid care şi-a propus să întoarcă România în trecut. Aceasta a fost miza reală a războiului politic alimentat de propaganda pesedistă. Preşedintele a avut informaţii care i-au permis să analizeze la rece realitatea şi să decidă soluţia rezistenţei. Iar poporul matur, la fel ca şi în urmă cu cinci ani, i-a fost alături. Dacă nu uităm ceea ce am trăit şi evaluăm corect faptele şi împrejurările vom înţelege şi unele ezitări ori pierderi de ritm în actele preşedintelui, ameninţat sistematic cu destituirea, dar care i-au permis să se repoziţioneze în tranşee.

Acum cinci ani preşedintele a avut poporul alături de el. Iar poporul nu a judecat în duh provincial şi etnicist, nici în termeni confesionali, ci cu maturitate. Acum suntem în pragul unei noi decizii înţelepte. Statul român nu este suficient de solid pentru a rezista unor noi atacuri, iar PSD se repliază pentru asalt.

Oamenii politici mărunţi vor să placă mulţimilor, iar cei maturi vor să facă binele. Nu e atât de simplu pe cât pare să faci binele, întrucât trebuie să te baţi cu populiştii fără noimă. Am convingerea că poporul va alege în 10 şi 24 noiembrie, din nou, cu bună măsură, adică temeinic, optând nu pentru o Românie iluzorie, ci pentru una normală.

Mihai Dorin este istoric şi publicist