Caută 
1 MIN
Video
În 2017, Ciprian Albu debuta cu romanul Inspiră adânc! Expiră! la Editura Sedcom Libris a cărui continuare a venit spre finalul anului următor, cu romanul Dans! (Editura Sedcom Libris, 2018). Nu numai metaforele (ploaia de meteoriţi – simbolul inexplicabilului, dansul – simbolizând capacitatea omului de-şi depăşi condiţia limitată, de a se transforma şi de a schimba realitatea prin puterea minţii sale, carapacea broaştei ţestoase – un simbol al destinului greu de descifrat, în continuă prefacere), dar şi accidentele misterioase, dând naştere unor întâlniri de destin între oameni (întâlnirea protagonistului cu Anna se petrece în urma unui accident, a protagonistului pe cale să devină Salim cu Melek – în urma unei explozii în tren etc.) sau magicul care transpune prozaicul cotidianului într-o altă lume fac legătura dintre cele două romane ce nu pot fi înţelese decât interdependent.
Aşa cum arată şi titlul, metafora esenţială pentru romanul din 2018 este cea a dansului: în primul rând, ritualul broaştelor ţestoase la malul mării; în al doilea rând, dansul ariciului uriaş cu ace electrice, un personaj demn de un film de animaţie şi abil construit vizual, distrugător şi salvator, simbolizând cel mai probabil destinul; în al treilea rând, dansul dervişilor zburători pe care îl deprinde şi transformă în spectacol de teatru-dans protagonistul care a suferit o convertire (analogă mutaţiei suferite de Simona în romanul din 2017, dar diferită). Ambele romane sunt în ultimă instanţă despre viaţă şi despre moarte, despre complementaritatea dintre cele două fenomene, despre transformări asumate în ceea ce o priveşte pe cea dintâi, dar şi pe cea din urmă. Trăind cu umbra dispariţiei Simonei în suflet, prin întâlnirea cu Anna şi propria călătorie iniţiatică, cel devenit Salim cunoaşte lumina dansului şi a vieţii şi învaţă să se bucure de ea. Fără îndoială, dansul este asociat cu zborul (“De gâtul fiecărui om am legată pasărea lui” – Simorgh e varianta umbrită a amintirii Simonei, aripa frântă, imposibilitatea cunoaşterii zborului, în timp ce ritualul broaştelor ţestoase la malul mării rămâne până la final enigmatic, înălţător şi incită la noi dezvăluiri, constituind un final deschis). Zborul este însă situat la graniţa dintre viaţă şi moarte. Evenimentele cruciale din viaţa personajelor, dar mai ales viaţa şi moartea lor sunt camuflate metaforic de Ciprian Albu. Inexplicabilul este învăluit în misterul ficţiunii, devenind astfel şi mai ermetic, dar mai puţin dureros şi mult mai atrăgător.
Dacă Inspiră adânc! Expiră! incita la o lectură teatrală, Dans! se pretează mai curând la o lectură filmică. În sprijinul acestei idei vin nu doar pasaje explicite din carte (cum ar fi cel în care autorul Ciprian Albu menţionează cum bucăţile de carapace se alipeau şi se dezlipeau ca-ntr-o “animaţie slow motion”), ci şi pasaje de text care sugerează prin modul de scriere decupaje vizuale filmice, în derulare (cum ar fi pasajul din tren, dinaintea exploziei când băiatul striga şi trăgea de uşa blocată a compartimentului sau modul cum sunt descrise visele protagonistului, flash-urile amestecând nume, frânturi de evenimente, imagini, sunete sau senzaţii).
Romanul se citeşte pe nerăsuflate şi din nou autorul pariază pe elementele bizare, misterioase care străbat cotidianul anost; dacă în prima lui carte, Ciprian Albu îmbina cumva în pondere oarecum egală şi conştient dozată secţiunile ce descriau evenimente realiste cu cele în care erau inserate evenimente fantastice, de această dată magicul domină, punând stăpânire pe cititor, aşa cum dansul dervişilor rotitori îl captivează pe protagonist, transfigurându-l. Autorul pare interesat de posibilitatea de a depăşi cotidianul prozaic spre altceva. Întregul său demers caută nume şi se constituie în descrierea unor stări care încearcă să redenumească/reproducă elementul magic, singurul în măsură să confere un sens existenţei omului.
Sunt interesante sugestiile şi ambiguităţile (suspansul creat pe măsură ce lecturezi e, de asemenea, unul de tip filmic) din numele Simonei (femeia care-a dispărut în mare, mama băiatului care pare a avea legături cu o altă lume, invizibilă, misterioasă, deosebit de mic copil, având ca şi mama sa părul negru cu reflexii albastre) şi numele păsării care nu a învăţat niciodată să zboare, ţinută captivă de personajul malefic Omar, dar pentru care colivia şi captivitatea îi sunt salvatoare, necăzând pradă animalelor sălbatice, Simorgh. De asemenea, sugestiile cu privire la karma (fiecare om are parte de un destin compatibil cu faptele sale, înţelese şi neînţelese), reîncarnare (un flashback în copilăria lui Melek trezeşte sugestia că ea este sufletul-pereche ar protagonistului în lumea aceasta în care Simona e doar o amintire a dansului broaştelor ţestoase şi a ploii cu meteoriţi, dar lucrurile iau o altă turnură). Personaje telurice, concrete (Anna) sunt dublate de personaje care au ceva misterios, magic (Melek) şi până la un punct se explică indecizia protagonistului de a lua hotărâri existenţiale, fiind prins între cele două planuri. Numai că personajele nu sunt unidimensionale, ci dacă iniţial nu au, ulterior dobândesc valenţe spre lumile invizibile (cum e cazul Annei care ajunge să citească destinul protagonistului în carapacea de broască ţestoasă rămasă din noaptea fatidică descrisă în romanul anterior). Dacă iniţial Melek are capacităţi paranormale (reuşeşte să audă limbajul interior al celorlalţi în urma experienţei din pădure când cu ploaia de meteoriţi – un motiv păstrat din romanul de debut), ulterior rămâne captivă într-o lume care-şi pierde din magie.
Schimbările de situaţie în care sunt prinse personajele, trezirea anumitor aşteptări în cititor prin sugestiile şi ambiguităţile construite şi schimbările de registru care apar pe parcurs sau deodată ţin tot de o narativitate de tip filmic. După cum ziceam, cartea se vizionează pe măsură ce se citeşte, Ciprian Albu folosind tehnici de flashback şi flashforward în scrierea acesteia. Fără îndoială, nu este doar un meloman sau un cititor, ci şi un spectator de film şi teatru, acest lucru reieşind din modul în care îşi propune şi reuşeşte să scrie.
Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi critic de teatru (membru AICT)
