De la paşoptişti citire (I)

Literatura eroică a paşoptiştilor şi-a pierdut focul pe care foalele de propagandă naţionalist-socialistă l-au întreţinut fără contenire până în 1990. Stoarsă până la istovire de crâncenul aparat de gonflare a mândriei naţionale, opera unor autori precum Dimitrie Bolintineanu, Cezar Bolliac, Alecu Russo, Vasile Alecsandri, Andrei Mureşanu, Nicolae Bălcescu, Ion Heliade Rădulescu şi alţii are, astăzi, şansa de a fi descoperită de o generaţie de cititori pentru care poncifele patriotarde nu înseamnă nimic.

E drept, în literatura experimentală a unei revoluţii aparent eşuate întâlnim stângăcii şi multă naivitate, dar nu e mai puţin semnificativ amănuntul că în acele pagini vibrează o naturaleţe robustă pe care omul postmodern, transparent şi mefient al prezentului ar accepta-o cu seninătate dacă ar observa că, faţă de lozincile trucate şi toxice vehiculate de mulţi dintre politicienii momentului, unele din scrierile vremurilor de acum 170 de ani au în suflul lor expresiv tot ceea ce elita politică actuală pretinde că are: bun-simţ, sinceritate, simplitate. Şi câteva grame imponderabile de meşteşug poeticesc.

În acord cu introducerea de mai sus, îi rog pe cititori să interpreteze cele ce urmează ca pe o pledoarie în favoarea recuperării, prin lectură, a unor bijuterii pe care publicul educat le-ar putea contempla cu o undă de interes.

A long, long time ago, in a galaxy far, far away, pe când eram elev de şcoală generală, mi se părea, e greu să spun de ce, că Dimitrie Bolintineanu e cel mai tare poet din univers. Din universul meu de lecturi. Îl răscitisem pe Vasile Alecsandri, cu Eminescu abia făceam cunoştinţă, dar Bolintineanu mi se părea grozav pentru că avea mereu cuvintele la el. Mă fascina epica eroică, citeam pe rupte legende şi povestiri istorice, şi mă învârteam, uluit, în jurul unui amănunt despre care mai târziu am aflat că se numeşte retorică: de unde Dumnezeu ştia poetul ce au zis, în cutare şi cutare împrejurare, Mircea cel Mare, Ştefan-Vodă şi Mihai Bravul? Şi, ca să duc mărturisirea la bun sfârşit, mi se mai părea că mamele domnitorilor care vorbeau atât de bine şi se luptau şi mai bine (aflăm imediat despre ce e vorba) sunt cele mai faine şi mai tari mame din lume. Pe limba de azi, dacă voievozii erau #rezist, mamele lor erau #momrulz. În chip suspect, taţii lipseau de pe scenă şi admit, cu o undă de regret, că pe ei nu i-a pictat mai nimeni în versuri nemuritoare. Dar să nu sărim de la una la alta, ci să le luăm pe rând.

Voievozii. Domnitorii lui Bolintineanu vorbesc frumos şi acţionează tăios. În ciuda proverbului biblic care spune că limba taie mai rău decât sabia, personajele scriitorului muntean se descurcă de minune şi cu vorba, şi cu spada. Chemaţi în scenă, ei nu se văicăresc a pagubă, ca ţaţele de astăzi, ci se ţin cu hotărâre de un singur ţel: the day we give in is the day we die. Iată-l, bunăoară, pe Mircea cel Mare, „într-o sală-ntinsă printre căpitani”, ca un bătrân „munte albit de ninsori”, cugetând la oferta generoasă de surrender formulată de sultan: „- Padişahul vostru, nu mă îndoiesc,/ Va să facă ţara un pământ turcesc// Pacea ce-mi propune este o sclavie/ Până ce românul să se bată ştie!”. Şi pentru că doar în literatură totul este posibil, solul otoman îi dă un răspuns obraznic înţeleptului domnitor: „Allah să te ţie, dar eşti un hain!”. La auzul acestor vorbe nesăbuite, cavalerii din jurul principelui „trage spadele din teacă”, însă Mircea îi domoleşte şi le zice: „Cela ce se bate pentru a lui ţară,/ Sufletu-i e focul soarelui de vară” (Mircea cel Mare şi solii). Într-alt episod, când ţara e năpădită de armia maghiară, vorbele unui Basarab sunt mai preţioase decât acţiunile la purtător: „- Fraţii mei!, vorbeşte falnicul bătrân,/ Dumnezeu voit-a ca să mor român.// Cel ce a sa viaţă ţării sale-nchină/ Piere ca lumina într-a sa lumină”. Lumină din lumină, voievod adevărat, oşteni adevăraţi.

În Dumbrava Roşie, când Albert, regele lehilor, „face ştire lui Ştefan cel Mare/ „-Să depui puterea şi-armele barbare”, Vodă îi zice, pe româneşte, să come and get them: „vino de le ia!”. Şi vorbele de îmbărbătare adresate oştenilor sunt uşor de ţinut minte: „- În această lume/ Cât cerescul soare va purta un nume/ Nimeni nu va spune, cât am vieţuit,/ Că a călcat străinul ăst pământ iubit/ Şi-a găsit în ţară cugete-njosite,/ Inimi degradate, braţe putrezite!”.

În ceasul amar al morţii, aflat la masă, între căpitani, Mihai Viteazul le vorbeşte tovarăşilor de arme asemenea Mântuitorului la cina cea de taină. „- Nu vă urez viaţă, căpitanii mei!/ Dimpotrivă, moarte, iată ce vă cei! Ce e viaţa noastră în sclavie oare?/ Noapte fără stele, ziuă fără soare./ Cei ce rabdă jugul ş-a trăi mai vor,/ Merită să-l poarte spre ruşinea lor!” (Cea din urmă noapte a lui Mihai cel Mare). Într-un alt poem, după ce ajunge în cetatea de scaun, Mihai află că ţara s-a ridicat împotriva spoliatorilor indigeni. La jelania celor „ce au puterea”, domnitorul răspunde scurt şi la obiect: „Dacă astă ţară umblă-a se scula,/ Este semn că n-aveţi simpatia sa!” (Întoarcerea lui Mihai). Ce poate fi mai limpede decât o aşa vorbă lucidă, rostită fără ocolişuri?

Scenele de luptă. În ton cu vorbele, faptele de arme sunt iuţi, strălucite, devastatoare. Când armatele invadatoare, venite câtă frunză, câtă iarbă, îngălbenesc de frică până şi faţa soarelui, domnitorii şi cetele lor de voinici se avântă acolo unde-i lupta mai aprigă. Braţul lor prin taberi mii de morţi împarte. Timpul vorbelor a trecut, timpul curajului a sosit, iar atacurile sunt necruţătoare: „Ştefan pretutindeni îi doboar-amar,/ Dându-le gonire până la hotar” (Bârlad). Alteori, loviturile se dau la ceas de amurg: „Printre-a serii umbră cu-ai săi scutieri/ Domnu-atacă-ndată cinci sute-ieniceri”. Aici, ritmul e cam şubred, dar vitejia voinicilor e vifor oţelit: „O minune mare! Turcii sunt învinşi!/ Numai domnul taie patrusprezece inşi!” (Mihai revenind de la Dunăre). Când sunt înfrânţi, eroii nu se pierd cu firea. „Lupta iar începe… Duşmanii zdrobiţi/ Cad ca nişte spice, de securi loviţi” (Muma lui Ştefan cel Mare). Unde mai aflăm noi astăzi oameni ca aceştia?

Like, vă rog, de încurajare. În partea a doua le chemăm în scenă pe mamele voievozilor. To be continued.

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi