De la paşoptişti citire (II)

De la vodă la opincă, eroii scriitorului muntean predică patriotismul, cu vorba şi cu fapta. Unde este timpul cel de bărbăţie?, se întreabă, exaltat, poetul, împrumutând cuvinte şi imagini din elocinţa bisericească.

Mamele domnitorilor. Dacă voievozii sunt, prin natura rolului jucat, distribuiţi în scene deschise cu rime de îmbărbătare şi încheiate cu lovituri de spadă – „Noi scriem istoria nu pe cărţi ce pier,/ Ci pe frunţi de popoli cu paloş de fier!, exclamă Ştefan cel Mare, în Dumbrava roşie -, fiinţele feminine care se perindă prin universul eroic plămădit de poetul-sacerdot din cronici şi poveşti sunt şi mai impetuoase decât voinicii fără frică.

Muma lui Ştefan cel Mare întrupează prototipul bărbăţiei materne. După cum se ştie, poemul a fost folclorizat în cheie parodică. Rămasă la castel, „tânăra domniţă/ Dulce şi suavă ca o garofiţă” plânge şi suspină ca o icoană a durerii, însă doamna-soacră îi alină lacrimile cu vorbe meşteşugite despre care, din raţiuni epice şi metrice, poetul nu face dezvăluiri de prisos. În schimb, când orologiul sună noaptea jumătate, mama lui vodă iese să afle cine tulbură tăcerea nopţii şi suspinele nurorii. La poarta castelului e nimeni altul decât Ştefan, fiul cel dorit, rănit, împrejmuit de turci. În sufletul iubitor al mamei, lamentaţia voievodală are un singur ecou vrednic de relatat urmaşilor: „Du-te la oştire! Pentru ţară mori!/ Şi-ţi va fi mormântul coronat cu flori!”. Totul e bine când se termină cu bine („Ştefan se întoarce şi din cornu-i sună;/ Oastea lui zdrobită de prin văi adună./ Lupta iar începe… Duşmanii zdrobiţi/ Cad ca nişte spice de securi loviţi”), dar ştiţi ce a făcut domnitorul între ceasul nocturn al izgonirii materne şi ora glorioasă a bătăliei finale? Veţi fi ghicit, desigur, că măria sa a trecut pe la Daniel Sihastrul să îi mărturisească povara ce îl apasă: „- Bunule părinte! Sunt rănit şi-nvins;/ Însăşi a mea mumă astăzi m-a respins!”. În contrast cu deznădejdea voievodală, pustnicul are o replică de îmbărbătare înrudită cu vorbele mamei: „Dacă mâna-ţi slabă sceptrul ţi-o apasă,/ Altuia mai harnic locul tău îl lasă!”. În ton cu această oratorie gospodărească, zicem şi noi că patriotismul e fibra tare a unui caracter. Ce rost are să ne plângem de milă când putem, mai bine, să punem umărul la greu?

Soţiile. În vremuri tulburi e bine de ştiut pe cine te poţi baza, iar soţia poate fi, aidoma mamei, prieten şi un sfetnic de nădejde. Din noianul de rime mecanice, cu iz popular, răsar portrete feminine zugrăvite ţărăneşte, după acelaşi tipar şi în aceleaşi culori: agerime, chibzuinţă şi curaj. Ca şi mamele domneşti, soţiile voievozilor sunt gata să dea vorba la schimb cu sabia. În toiul pregătirilor de luptă, doamna lui Mircea cel Mare îşi anunţă fata că, la ceas de restrişte, moartea e preferabilă robiei, iar fiica aşteaptă, tremurândă, săvârşirea sacrificiului, în timp ce mama ridică lama. Straniu şi sublim amor de mamă, scrie extaziat poetul, bucuros să le dea cititorilor de veste că Mircea l-a biruit, totuşi, pe Baiazid.

Fără sabie, dar cu vorba ascuţită, lucrează în folosul patriei şi doamna lui Neagoe Basarab. Pe când voievodul şi oştenii se sfătuiesc ce biruri să mai pună ca să mântuiască celebra monastire, doamna intră-n sala tronului, rumenă la faţă, şi le zice lin: „- Voi vreţi biruri nouă! Neagoe, te teme!/ Mâine toată ţara o să te blesteme!” (Doamna lui Neagu). Diamanturile pe care principesa le donează întru buna zidire a mănăstirii Argeşului, înmoaie inimi şi stârnesc admiraţie. Entuziasmat de generozitatea soţiei voievodului, un bătrân din sfat se ridică şi concluzionează: Ferice de ţara care naşte astfel de femei!

Şi, ca să fie limpede ce doamne are ţara, poetul ne-o prezintă şi pe doamna unui Ştefan cel tânăr, tiran pentru care sfânta zi de sărbătoare, nu ni se spune care, e momentul cel mai potrivit pentru a ucide zece mii de nevinovaţi. Planul e întărit cu un pahar de vin şi după toast doamna îşi anunţă domnul că i-a pus venin în băutură. Otrava lucrează iute, domnul cade săgetat, poporul e salvat.

Exaltarea şi patetismul personajelor sugerează că, în urmă cu mai bine de un veac şi jumătate, vorbele mari ale declamaţiilor cu miez patriotic se măsurau, până şi pe terenul plăsmuirilor versificate, în oglinda faptelor. Dincolo de aplombul dăscălesc cu care scriitorul brodează figurile eroice, cititorul-spectator al acestor regii croite pentru a impresiona poate constata că Bolintineanu, om de acţiune şi de cuvânt, a crezut în visul libertăţii chiar şi atunci când patria dragă l-a abandonat în ruină, sărăcie, boală şi uitare.

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi