Caută 
1 MIN
Diferenţa dintre noi şi cei din vechime nu este, aşadar, una de ordin moral. Se lupta şi atunci cu patimi şi păcate ca şi acum. Diferenţa vine din faptul că ei aveau această conştiinţă a legăturii cu Hristos Domnul în comunitatea eclesială, iar la noi ea nu se mai cultivă la fel de intens.
Azi se insistă mult pe asceza personală a creştinului, adică pe un soi de performanţă individuală. Cel mult, se încurajează „bisericuţele” – grupuri şi ONG-uri clădite pe diferite criterii: de familie, profesionale, de vârstă, de preocupări şamd. Dar nu se merge până la capăt decât rareori. Adică nu se cultivă decât sporadic această conştiinţă că toţi suntem Biserica, fiind legaţi unii de alţii precum mădularele dintr-un trup. Şi pierdem astfel din vedere că suntem conectaţi unii cu alţii, ratând a ne împărtăşi şi din darurile pe care Dumnezeu le revarsă în Biserică asupra celorlalţi, nu doar din cele pe care le primim la nivel personal. Riscăm să ajungem într-un soi de autoizolare şi de autosuficienţă, ne bucurăm dacă am reuşit să ne despătimim cât de cât şi ne cantonăm apoi în zona noastră de confort. Nu facem permanent efortul de a ne îndrepta către ceilalţi care poate că nu sunt din familia noastră, din parohia noastră sau nici măcar din eparhia noastră. Ce să mai vorbim despre a ne îndrepta către cei ce nu sunt încă nici măcar în Biserică? Ei trebuie lăsaţi în plata Domnului şi a misionarilor heterodocşi, nu-i aşa? Că noi avem alte priorităţi, pe o rază de doi centimetri în jurul nostru.
Trăim ca şi cum Cincizecimea, momentul mult aşteptat de Pogorâre a Duhului Sfânt, ar fi avut loc acum o veşnicie. De fapt, nu au trecut decât două mii de ani, adică două zile, metaforic, scripturistic vorbind. Căci „o mie de ani înaintea ochilor Tăi sunt ca ziua de ieri, care a trecut, şi ca straja nopţii” (Psalmi 89, 4). Dacă am conştientiza astăzi că acele limbi „ca de foc” s-au pogorât peste noi, cei din Biserică, alaltăieri? Am mai fi atât de apatici, am mai putea fi „nepăsători faţă de harul care este întru noi” (cf. I Timotei 4, 14)? Dar aşa… dacă au avut loc toate acum două mii de ani, mai poate aştepta lucrarea misionară încă vreo două mii, ce atâta grabă?! Că doar nu trebuie să facem noi, această generaţie, ce nu au făcut atâtea altele înainte. Trist, dar aşa gândim. Şi ne mai mirăm că România şi Europa decad moral şi spiritual pe zi ce trece. Biserica este acel „puţin aluat care poate dospi” toată frământătura acestei lumi. Cine nu va intra sau rămâne în Biserică, dar având conştiinţa că este „mădular viu al Trupului”, iar nu entitate de sine stătătoare, acela va fi spulberat de valurile ce dau să se izbească deja de noi. Căci „vremea s-a scurtat de acum” (I Corinteni 7, 29).
