De utilitate libros conservandi contra Valerium (III)

Îmi continui, amice, argumentul meu, cu o anamneză a începuturilor carierei mele de cititor şi cu relatarea câtorva anécdota personalia, sper, instructive pentru cititor, sau măcar amuzante. Modelul prim şi îndrumătorul meu principal în arta gratuită, dificilă şi absorbantă, a cititului cărţilor a fost tatăl meu, Ilarion, fiu de "plugar" potrivit nomenclatorului de meserii al epocii, trăitor, împreună cu mica sa famile, soţie şi doi copii, în satul Seimenii Mari, regiunea Dobrogea, sat aşezat, ca într‑o albie uriaşă, într‑un amfiteatru natural pe ţărmul drept al Dunării, la vreo şapte kilometri de Cernavoda, vechiul Axiopolis greco-roman. Cea mai veche amintire pe care o am despre tatăl meu este cea a unui bărbat tânăr, sobru şi tăcut, care, lungit pe un pat, iarna, sau aşezat pe o piatră care îi slujea de scaun, la umbră, vara, citea ziare, reviste sau cărţi. Avea uneori momente de locvacitate şi euforie, când ne povestea nu ceea ce citea, ci amintiri din propria copilărie. Sunt atât de delicioase, aceste amintiri, că nu voi rezista ispitei să le (re)povestesc cândva. Mi s‑a spus mai târziu că, pe la 2-3 anişori, întins pe pat alături de el, cu o carte deschisă în mână, imitam actul lecturii, mişcându‑mi buzele după cât credeam eu că este mai veridic. De citit am învăţat spontan, fără să îmi dau seama cum şi când; oricum, în primele zile de şcoală, învăţătoarea şi‑a dat seama că ştiam deja să citesc. Iuliana se numea tânăra mea învăţătoare şi era o vară primară a tatei, fiica cea mai mică a mătuşei Niculina, unica soră a lui tata-mare. Iuliana a plecat din sat curând după aceea. I-am făcut, târziu de  tot, prin 1991, o vizită la Sighet, unde, devenită profesoară, se măritase cu un ungur, Csábo.

Iuliana, prima mea învăţătoare, mi-a dăruit deci prima mea carte, cadou de Crăciun, împreună cu vreo două-trei portocale. Cartea era Basme de Petre Ispirescu, un volum de format mare, ilustrat magnific de Florica Cordescu şi tipărit la Editura Tineretului în 1959. Mi‑am procurat de curând pe net, prin Amazon, un exemplar al acestei  cărţi, pe care o pierdusem de mult, retrăind bucuria intensă a revederii unui vechi prieten. Cartea am citit-o, atunci, la vârsta de şapte ani, în câteva zile, şi nu doar o dată, ci de două ori, la rând. Făt-Frumos din Tinereţe fără bătrâneţe, Prâslea cel voinic cu merele lui de aur, Greuceanu cel viteaz şi loial, biata fată nedreptăţită de tatăl ei din Sarea în bucate, Aleodor împărat, Jumătate de Om Călare pe Jumătate de Iepure şchiop şi mai ales ciobănaşul cel isteţ cu ale sale "ţurloaie ale blendei" au fost aşadar primele figuri care au populat universul meu imaginar. Mult mai târziu, când, ca elev de liceu, am învăţat să folosesc un dicţionar, am aflat, ce înseamnă de fapt fiecare dintre componentele expresiei ţurloaiele blendei. La momentul lecturii primare, sintagma era pentru mine opacă şi plină de mister, cuvintele nu circulau în satul meu! Am receptat, intuitiv, cum se cuvine, tragismul arhetipal al destinului lui Făt-Frumos din Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, care mi s‑a lămurit şi nuanţat mai târziu, la lectura unui eseu pe această temă al lui Constantin Noica.

O altă treaptă a avatarurilor mele pe scara devenirii cititorului desăvârşit a fost momentul în care tata, devorator al romanelor lui Balzac, Victor Hugo, Dostoievki sau Tolstoi şi cititor avizat al unor texte de filosofie, m-a îndrumat spre biblioteca sătească, cu îndemnul să cer anume două cărţi (necunoscând limbile respective, tata rostea numele autorilor şi ale eroilor aşa cum le vedea scrise!): Aventurile lui Robinson Crusoe, de Daniel Defoe şi Călătoriile lui Gulliver, de Johnathan Swift! Am luat cu împrumut cele două cărţi, le-am citit rapid, mi-au plăcut şi, cu această ocazie am descoperit drumul către biblioteca comunală, din centrul satului, lângă şcoală! În anii adolescenţei, până să fi plecat la liceu, am citit cred cam tot ce putea fi citit acolo, vreo câteva sute de cărţi din câteva mii câte se adunaseră în cele câteva bune decenii de existenţă a bibliotecii comunale. Căci, trebuie spus, mecanismul propagandistic obligase regimul comunist să păstreze în viaţă şi chiar să le îmbunătăţească, aceste mici instituţii culturale întemeiate odinioară la sate, încă de pe vremea lui Spiru Haret, pe lângă căminele culturale săteşti.

Am citit deci, de-a valma, la rând, proză şi poezie, cărţi de popularizare a ştiinţei, istorie şi geografie mai ales, cărţi de călătorii, biografii… Bibliotecară era Teodora, fiica croitorului din sat, un mare mutilat de război, care era proaspăt absolventă de liceu. Invidioasă probabil pe eficacitatea mea de cititor – nu‑mi dădea acasă decât câte trei cărţi o dată, pe care le înapoiam în câteva zile -, biata fată mă punea să "povestesc" ce am citit. Pentru volumele pe care realmente nu le citisem, inventam la iuţeală un "conţinut" verosimil, omologat de vigilenta bibliotecară, care nu putea concepe ideea – mi‑o indusese şi mie! – că poţi înapoia o carte şi fără să o fi citit. Pe marginea unei cărţi cu titlul Povestiri cubane, de exemplu, care depăşea pesemne limitele înţelegerii sau ale gustului meu, i‑am croit la iuţeală o poveste despre … banii adunaţi de cerşetorii de la un capăt de pod! Una din cărţile înapoiate necitite a fost şi Don Quijote, într‑un singur volum, in 4^o, galben la culoare, cu profilul nemuritorului hidalg călare desenat pe copertă. Trebuie să fi fost traducerea lui Edgar Papu, tipărită în primii ani ai deceniului al VI‑lea.

Mărturisesc cu umilinţă că m‑am împotmolit de la primele pagini, cu comentariile erudite, dar ironice şi ludice, în fond, pe marginea consistentei "bibliografii" de literatură cavalerească, a cărei "parcurgere" sârguincioasă contribuise la sucirea minţii Cavalerului Tristei Figuri. Nici ciondăneala de la han cu ceata de catârgii, nici întâlnirea cu neasemuita Dulcineea del Toboso, nici miezoasele convorbiri cu Sancho Panza sau duelul inegal cu morile de vânt nu prea m‑au impresionat. O înţelegere mai bună, n‑aş zice perfectă, a sublimului text al lui Cervantes am dobândit‑o doar astăzi, în chiar nopţile când scriu aceste rânduri. Acuma doar am înţeles şi voi şti pe vecie cu precizie că Don Quijote avea dreptate: morile de vânt nu erau, cum s-ar crede, nişte banale mori de vânt, ci erau, cum spunea stăpânul lui Sancho, nişte vrăjitori răi deghizaţi în mori de vânt! Dulcineea del Toboso nu era o amărâtă slujnică de han, ci însăşi întruchiparea feminităţii absolute, fiindcă aşa dorea să fie exaltatul ei adorator, neînvinsul cavaler.

Marea mea întâlnire, în epoca de referinţă, a fost însă cu operele complete ale lui Shakespeare, traduse, cum am spus deja anterior, de somităţi ale culturii româneşti (Comarnescu, Vianu, Ion Barbu…) şi editate în mai multe volume frumos legate într‑un material cartonat de culoare albastră, imitând pielea, cu litere de aur pe cotor şi pe copertă! Citeam cu nesaţ, adesea cu voce tare, Hamlet, Macbeth, Othello, Neguţătorul din Veneţia, A douăsprezecea noapte, Timon din Atena, Coriolan, Cezar şi Cleopatra! Cu creionul în mână încercam să fac genealogia regilor Angliei pe baza dramelor istorice, Richard al II‑lea, Richard al III‑lea ("E dusă faima casei tale, York…" – memorabila traducere a marelui poet Ion Barbu!), Henric al IV‑lea, Henric al V‑lea, Nevestele vesele din Windsor. Lamentările bătrânul rege Lear, ogoit de blânda Cordelia, după ce fusese alungat de fiicele sale mai mari, Regan şi Goneril, mă înduioşau până la lacrimi, ca şi moartea lui Romeo şi a Julietei sale. Încercam să înţeleg dilemele lui Hamlet şi tiradele cinice ale lui Falstaff. Momentul când destrăbălatul prinţ Hal, devenit regele Henric V, îl alungă pe Falstaff, fostul lui mentor şi iniţiator în toate blestemăţiile posibile, mi‑a rămas adânc întipărit în memorie, ca reper şi şi un fel de principiu absolut al politicii: datoria. Am înţeles tulburătoarea idee că un rege are mai multe datorii decât drepturi! Devenit, prin moartea tatălui său, rege al Angliei, prinţul îşi alungă cu mânie învăţătorul cu aspre vorbe: "Cum îndrăzneşti, bătrân neruşinat, sarsana de ciolane şi osânză, să vorbeşti cu regele Angliei?" Am fost un norocos! Afirm – şi îl rog pe cititorul mefient să mă ierte pentru îndrăzneală! – că mentorul meu prim în ale omenescului a fost Shakespeare. Puţin mai târziu, elev de liceu, am dat în librărie peste o antologie de texte în engleză din Shakespeare, voluminoasă, oferită într‑o casetă de carton, pe care am cumpărat‑o pe loc, în ciuda preţului piperat! Din ea am învăţat pe de rost sute de versuri din marele Will ("Romeo, ah Romeo, wherefore art thou Romeo?/ Deny thy father and refuse thy name. / Or if thou wilt not, be but sworn my love/ And I’ll no longer be a Capulet", sau "To be, or not to be: that is the question!/ Whether ʼtis nobler in the mind to suffer,/ The slings and arrows of outrageous fortune,/ Or to take arms against a sea of troubles,/ And by opposing end them? To die: to sleep;/ No more; and by a sleep to say we end/ The heart-ache and the thousand natural shocks/ That flesh is heir to, ʼtis a consummation/ Devoutly to be wishʼd. To die, to sleep;/ To sleep: perchance to dream." Din aceeaşi perioadă îmi amintesc de Istoria marilor călătorii  de Jules Verne în traducere românească, două volume masive. Atât de adânc am fost impresionat de lectura acestei cărţi, încât şi azi îmi amintesc unele detalii din călătoriile de-a lungul şi de-a latul pământului ale unor Cristofor Columb spre Lumea Nouă, sau Magellan în jurul pământului, din repetatele expediţii în Oceania ale căpitanului James Cook sau ale contelui de La Perouse, din anevoioasele experienţe de-a lungul Africii Centrale ale unor Henry Stanley sau David Livingstone.

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi