Despre agitație

M-am întâlnit săptămâna trecută cu Neptun Brambulian, profesor la Studii Economice. M-a întrebat, destul de speriat, dacă auzisem ce s-a întâmplat cu colegul lui de la Finanțe, Negușor Ortoepu, zis și „Piftiuță”. Nu, nu auzisem. Ce pățise „Piftiuță”? Îl știam din vremea studenției. Un băiat deosebit de bun, dar foarte lent în tot ceea ce făcea. De aici și inedita lui poreclă. „S-a petrecut o chestie nemaipomenită”, a zis Brambulian. „Negușor e un tip de zahăr, însă, din născare, încet ca o broască țestoasă. În ultimii ani ajunsese să se târască, deși, nota bene, abia a împlinit 50 de ani. Nevastă-sa, ca și noi de altfel, colegii economiști, intrase la idei că ar suferi de vreo boală și l-a bătut la cap să meargă la analize. Într-un târziu, sărmanul Ortoepu a acceptat și s-a internat, o zi, pentru teste generale. A decurs minunat totul (Neuro, Cardio, Gastro, Oftalmo, ORL etc.) până ce a aterizat la Endocrinologie. Ăștia l-au privit cu suspiciune din start. Nu le plăcea că are burtica țuguiată și fața rotunjoară, fără a fi propriu-zis gras. S-au alarmat că ar putea dezvolta un Sindrom Cushing. L-au supus, prin urmare, la verificări serioase. Nu a ieșit Sindromul Cushing, dar nici sănătos nu l-au declarat. Pe seară, a venit un rezident la el cu rezultatele, precizându-i că domnul profesor îl găsise suferind de hipertiroidie. Hipertiroidie, s-a mirat Negușor, ce Dumnezeu mai este și asta? Nimic grav, l-a asigurat tânărul doctor. Cu tratamentul adecvat, fixat ulterior de domnul profesor, va fi ținută sub control. Oricum, a adăugat rezidentul, recitând frazele de parcă s-ar fi aflat la un examen, printre simptomele ei, aș menționa: agitație psiho-motorie continuă, neliniște, excitabilitate, reacții necontrolate, viteză inexplicabilă a acțiunilor ș.a.m.d. Ortoepu a rămas siderat. Păi, eu sunt exact opusul, i-a explicat el medicului. De aceea, apropiații m-au și supranumit ‘Piftiuță’. Cred că s-au înșelat amarnic, a replicat rezidentul. Aveți hipertiroidie. Nu puteți fi deci decât neliniștit și agitat!”

„Vestea l-a tulburat pe Negușor peste măsură. Nu numai că era bolnav, dar suferea de o teribilă agitație psiho-motorie! S-a gândit imediat că avea un ADHD al maturului, că era, de fapt, un copil-adult atins de maladia cumplită a neastâmpărului nebunesc. Revelația a generat efecte dramatice. ‘Piftiuță’ s-a schimbat radical peste noapte. A căpătat o viteză existențială de-a dreptul derutantă. Trecea pe lângă noi cu viteza luminii, executa, simultan, câte trei-patru activități fără să greșească vreun detaliu la niciuna dintre ele. Soția lui ne-a povestit că acasă se apucase de gătit și, în timp ce învârtea la sarmale, citea, pe tabletă, articole ISI de economie și urmărea știrile despre căderile guvernelor românești. Devenise omul-orhestră, trăia pe fast-forward, aidoma unui personaj dintr-un film american. Zbura prin viață ca o rândunică isterică. Nu mai practica răgazul, nu neapărat metafizic, dar măcar biologic. Și-a dat singur seama de asta, întrucât, într-o seară, i-a comunicat soției că-și comandase un sicriu în care plănuia să doarmă (atât cât se mai putea vorbi despre somn, desigur, în condițiile date!), precum, odinioară, marii sihaștri creștini. Aceștia doreau să sugereze că filozoful cel mai mare al existenței noastre îl reprezintă moartea însăși și, în consecință, ar trebui să-i stăm în preajmă, simbolic, pentru a fi înțelepți. Pe Ortoepu nu principiul memento mori și nici înțelepciunea lui implicită îl frământau, ci nevoia internă, presiunea sufletească de a termina totul la timp, de a nu fi prins pe picior greșit în nici o circumstanță. Moartea constituia un eveniment al vieții și, ca atare, nu putea rămâne neprevăzută, mai ales că fusese diagnosticat și cu necruțătoarea hipertiroidie. A început așadar să doarmă câteva zeci de minute pe noapte într-un coșciug. Vechiul ‘Piftiuță’ se topise și o personalitate nouă, năucitoare, ieșise la suprafață: un fel de ‘Electruță’. Din ‘răcitură‘ mai supraviețuise, poate, doar tremuriciul. Un tremurici comportamental devastator…”

„Demența însă, dragul meu, abia acum s-a declanșat”, zise Neptun sentențios. „Îl sună domnul profesor pe Negușor să vadă cum merge tratamentul. Nu prea bine, spune ăsta, sunt neliniștit, dar m-am obișnuit. Așa-i hipertiroidia! Agitată! Cum hipertiroidie!?! s-a răstit profesorul, turbat, în telefon. Dumneavoastră aveți hipotiroidie, caracterizată, taman pe dos, de lâncezeală și apatie! A citit greșit rezidentul diagnosticul de pe foaia de observație!!! Îl crucific!!! Codrine, s-a prăbușit cerul pe Ortoepu când a auzit vestea! Părea, brusc, exsanguinat. S-a întins în coșciug și nu s-a mai putut ridica. Facultatea nu a vrut să-l pensioneze, așa încât, îl cară mereu la școală, pe brațe, câțiva studenți înainte de ore. Îi sprijină sicriul de perete, lângă catedră, iar el își mormăie de acolo cursul, fără nici un entuziasm…”

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi