Despre anarhie

O astfel de anarhie (încă) benignă îmi pare a trăi România actuală, cuprinsă, deocamdată ascuns, de pelagra guvernării pesedisto-aldiste. Pentru argumentare, haideţi să luăm mai întîi definiţia simplă, de dicţionar, a termenului anarhie: „stare de dezorganizare a unei societăţi, caracterizată mai ales de nesupunere faţă de legi şi faţă de autorităţi“! Exagerez oare cumva? N-aş spune. La sfîrşitul anului 2016, PSD cîştigă alegerile, previzibil (din două considerente pe care nu am cum să le trec, subiectiv, sub tăcere: 1. multiplele excese, de diverse tipuri, din epo­ca Băsescu, nedigerate, firesc, de un segment semnificativ al electoratului şi 2. scîrbirea, iarăşi firească, a populaţiei tinere şi educate a ţării de întreaga clasă politică autohtonă, scîrbire convertită într-un masiv absenteism la vot!), cu un scor istoric. Prin alianţa cu minusculul (dar, iată, şiretul!) ALDE, formaţiunea lui Liviu Dragnea îşi asigură o supremaţie parlamentară teribilă şi totodată sumbră (pentru ideea în sine de democraţie!), consemnată, triumfal, în analele stîngii româneşti. Promisiunile din campanie erau absolut seducătoare (şi, culmea, pentru omul mediu – majoritar oriunde, după cum se ştie! – şi convingătoare). Se deschidea, bă­nuiau pînă şi scepticii, un eon paradisiac, o pace de o mie de ani, în istoria eternei şi fascinantei noastre Românii.

Totuşi, vai, după victoria epocală, în loc să dea cep la butoaiele cu lapte şi miere, guvernanţii se aruncă feroce asupra Justiţiei (Ordo­nanţa 13), domeniu ambiguu şi marginal menţionat în programul (electoral) de gu­vernare. Şi un ins neavizat observa, în demersul respectiv, dorinţa anihilării luptei anti-corupţie (luptă, pentru o societate măcinată de furti­şaguri post-revoluţionare, cu progrese nevero­simile în ultimii ani!). Se intră în degringoladă. Ies, în oraşele patriei, sute de mii de protestatari împotriva Guvernului abia instalat cu pompă şi promisiuni. Agitaţie, confuzie, disoluţie, paralizare a dinamicii socio-economice. Se renunţă la documentul infam şi se transferă „lupta anti-anti-corupţie“ pe un teren mai sigur: în Parla­ment. S-a terminat hora năucă? Nicidecum. La şase luni de la instalare, Guvernul (Grindeanu), lăudat obscen în tot acest interval, e demis, pe nepusă masă, prin moţiune de cenzură, de către propriul partid, PSD, pentru „lipsă de performanţă“. Comédie dîmboviţeană, după unii, caz singular în istoria politicii internaţionale, conform altora. OK, nu ar fi primul pionierat românesc în materie de aiureală. Sînteţi gata însă cu demenţa? au întrebat mulţi Absolut, s-a răspuns, prim-ministrul Mihai Tudose ne va du­ce pe culmile progresului real… După nici un an, bietul Tudose (care, aidoma lui Grindeanu, baricadat odinioară la Palatul Victoriei, o ia la rîndu-i pe mirişte, promiţînd că va spînzura nişte secui prin Covasna şi Harghita!…) cade în dizgraţie. Se prăbuşeşte, prin urmare, al doilea Guvern PSD, eliminat de acelaşi… PSD. Vine premier doamna Viorica Vasilica Dăncilă, o persoană evident depăşită de dimensiunea funcţiei, care gafează impardonabil în diverse contexte de protocol zero, stîrnind critici şi ironii fără precedent din partea societăţii civile. Ei bine, acum e acum! Ce decide PSD, partidul guvernant, cu majoritate monolitică în Parlament? Să organizeze un miting de sus­ţinere a noului prim-ministru! Să demonstreze în piaţă, să ceară, din rărunchi, dreptate!

Pentru numele lui Dumnezeu, cum să declanşezi o „manifestaţie de protest“ (atribut al opoziţiei în orice sistem normal), cînd tu te afli la putere? Împotriva cui este ea îndreptată, a căror autorităţi, a căror nedreptăţi administrativ-guvernamentale? Cele reprezentate şi co­mise de tine însuţi (cu asupra de măsură, dacă îmi e îngăduit)? Să nu uităm nici deruta financiar-economică creată de Executiv, cu repercusiuni pe termen lung asupra bugetului naţional! De asemenea, discursul şi deciziile (foarte stranii) anti-europene! Ori alterarea imaginii ţării pe plan extern. La toate se adaugă, desigur, atacul constant al guvernării asupra instituţiei prezidenţaile, lovite, recent, şi prin intermediul CCR, amănunt ce ilustrează, aş spune, punctul maxim de dezintegrare a autorităţii în România. Aşadar, vă vine greu să credeţi că trăim deja anarhia?

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi