Despre civilizare

Cu certitudine, societatea românească se schimbă, radical, de trei decenii încoace. Vrem să credem, cu toţii, că în bine. Şi probabil că, în linii mari, aşa şi este. Am făcut şi facem, indiscutabil, eforturi semnificative de asumare a civilizaţiei occidentale. Uneori reuşim, alteori mai puţin. Important rămâne însă faptul că încercăm şi că, în interiorul tabloului general, la sfârşitul fiecărei zile, progresăm, să sperăm, măcar câte un pic. Ne străduim carevasăzică în mod constant, clipă de clipă, şontâc-şontâc, vorba bunicilor noştri. E greu, fireşte, să vină sofisticarea, eleganţa şi confortul peste noapte după, să nu uităm, o altă „schimbare”, anterioară, ce a durat vreo patruzeci de ani, preponderent în rău, dacă mi se permite exerciţiul evaluării. Mă gândesc, desigur, la etapa comunistă, care a lovit, cum spun, de regulă, etnografii, „în sufletul poporului”. În identitatea naţională, în mentalitarul colectiv, mai precis. Iar mentalitarul – va trebui să-mi daţi dreptate! – devine o povară cumplită atunci când ajungi să umbli la subtilităţi profunde pentru „a-l repara”. Acolo se dau luptele istorice adevărate, acolo se aude scrâşnirea dinţilor. Pe palierul mental se găseşte răspunsul la faimoasa întrebare hamletiană: „A fi sau a nu fi?” Pesemne că, la un moment dat, vom fi. Deocamdată, eu intenţionez doar să fiu sincer şi, ca atare, în ce mă priveşte, aici, în războiul mentalităţilor, constat existenţa marilor „schisme” româneşti ale sfârşitului/ începutului milenar. Nu în economie, nu în politică, nu în legislaţie. Ce a fost nefast în derularea acestora din urmă a avut ca sursă iniţială, neîndoios, tensiunea apărută la nivelul mentalitarului.

Conflictul „gândirilor” s-a aflat, ab origine, pe plaiul mioritic, în ADN-ul tuturor celorlalte conflicte. După 1989, ochiul atent observă, în spaţiul psihologic băştinaş, o veritabilă schizoidie între ceea ce se vrea şi ceea ce se poate, între aspiraţia înaltă a grupului şi, din păcate, posibilitatea sa măruntă de a o realiza. Imaginea esenţializată a contradicţiei în cauză ne arată că dorim să ajungem pe culmi himalayene fără a avea creierul, inima, plămânii şi sângele adaptate la rigorile aerului rarefiat. Bănuiţi că mă refer la eternele facţiuni de opinie dintr-o societate? La cei care vor „hăis” şi, prin contrast, la cei care vor „cea”? Am să vă dezamăgesc, răspunzând că nu. Mă refer la un lucru mult mai grav. La mentalitatea noastră în ansamblul ei, la felul fiecăruia dintre noi de a se aşeza în istoria recentă.

În fiecare dintre noi există doi inşi. Europeanul cu standarde ridicate, admirator al Londrei, Parisului sau Romei, şi mahalagiul dâmboviţeano-someşano-bahluvian, consumator febril de spectacole balcanice, de suculente telenovele estice. Nici un cetăţean al României actuale, aş îndrăzni să afirm, nu e scutit de dualitatea în chestiune, în grade diferite de manifestare. La unii domină mahalagiul, la alţii, europeanul începe să aibă câştig de cauză. Revin însă: nici primul, nici al doilea nu scapă de „scindare”, oricât de disproporţionată ar fi ea la unul sau la celălalt. Pentru cine are fixaţia contemplaţiei, chiar şi fragmentar, filmul „confruntării” celor doi poate fi complet tulburător. El funcţionează ca o metaforă a civilizării, a ieşirii, în chinuri, din autarhie. Americanii au un mit istoric, cunoscut drept „civilizarea Vestului” şi populat cu episoade exotice. Cred vom crea, la rându-ne, unul.

Unul „în oglindă”, cu imagine răsturnată, care s-ar numi, exact pe dos, „civilizarea Estului”. Dacă vi se pare că fabulez, încercaţi un mic experiment autoscopic! Ascultaţi-vă atent vocile interioare ori de câte ori vă loviţi de dilema luării unei decizii importante! Urmăriţi-l pe cetăţeanul occidental din dumneavoastră care intenţionează să dea curs, întotdeauna, soluţiei oneste (deşi, uneori, cumva depărtate de interesele personale imediate), benefică pentru comunitate şi, pe termen lung, pentru el însuşi. Încurajaţi-l! Apoi, ascultaţi, în postură de ecou malefic, şi urletele piţigăiate ale spiriduşului demonic, medieval-tribal, care vă îndeamnă să nu vă pese de cei din jur şi să călcaţi pe cadavre pentru a triumfa! În cazul lui, dacă reuşiţi să-l apucaţi, abil, de beregată, fie şi cu două degete, strângeţi cât puteţi, fără ezitări şi fără milă, până când croncănelile i se vor transforma în horcăieli agonice!

PS. Dragă Florin, am citit, la rându-mi cu interes, articolele tale despre „votul obligatoriu” şi am constatat că avem perspective foarte apropiate asupra stării de lucruri din societatea noastră actuală. Nu împărtăşim, din nefericire, aceeaşi soluţie. Acceptând, fără rezerve, analiza ta, nu cred totuşi că răspunsul e aşteptarea politicienilor providenţiali pentru a putea merge la vot. Dacă vom proceda astfel, riscăm să lăsăm vocea „spiriduşului” din noi (a se vedea textul de mai sus!) să ne acapareze. şi ar fi mare păcat, gândindu-ne la ce am câştigat în urmă cu trei decenii. Cu prietenie, Codrin.

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi