Despre demnitate

Degradarea şcolii e un efect al scufundării societăţii noastre în mocirla interesului tupeist şi a incapacităţii clasei politice postcomuniste de a articula un proiect sănătos privind educaţia. Toate experimentele legislative făcute în ultimele trei decenii, precum şi afirmarea unei categorii de îmbogăţiţi prin fraudă şi manipulare media au stricat efectul formativ pe care adevăratele valori ar fi trebuit să le joace pentru elevi şi studenţi în proiectul paideic asumat de şcoală. În mod paradoxal, deşi au fost investiţii în infrastructura materială a învăţământului românesc, calitatea educaţiei (în sens larg!) s-a diminuat, iar efectul se vede la nivel global, statistic, cu o majoritate înspăimântătoare de absolvenţi incapabili să înţeleagă ceea ce citesc, după ce au fost dresaţi să înveţe pe de rost, să copieze de pe referate.ro sau, mai nou, să înşele cu ajutorul inteligenţei artificiale. Sunt doar profesorii de vină?

Am fost şi eu, pe rând, elev, student, masterand, doctorand şi profesor de liceu în comunism şi tresar astăzi când diverse voci fac elogiul acelui timp. Da, au fost atunci, cum neîndoielnic sunt şi astăzi, profesori dăruiţi cu har pedagogic care schimbă destinul elevilor lor făcându-i să îndrăgească materia predată de ei. Dascăli care salvează demnitatea profesiei strivită şi terfelită de politrucii de ieri şi de azi. Lor le-am dedicat, tot aici, în acest colţ de pagină, cu ani în urmă, un elogiu pe care v-aş cere îngăduinţa să îl reiau cu speranţa că aşa aş putea contribui, cât de puţin, la restaurarea respectului pe care această breaslă urgisită îl merită:

„Pe 15 septembrie 1969, la Liceul de Muzică din Botoşani, începeam un sinuos proces de formare de sine, care nu s-a încheiat nici astăzi. M-am aşezat în banca a doua de la geam (conform poziţiei din catalog, deşi tata era şeful ziarului local şi, pe cale de consecinţă, un fel de nomenclaturist, dar încă nu începuse moda abuzurilor de partid), am luat floarea de pe bancă şi abecedarul nou care mă aştepta, tot acolo, şi am privit curios la doamna Severincu (am aflat că aşa o chema) cea care urma să-mi devină ceva ca o a doua mamă pe o cale nouă, care abia se întrezărea. Cu ea am început aventura cunoaşterii organizate şi a scrierii noi, mai moderne. Pentru că generaţia mea trecea de la toc şi caligrafie la stilou şi la un desen mai simplist al literelor. A fost un început de bun augur pentru că, în general, am avut şansa, de-a lungul vieţii, să fiu însoţit în această aventură de dascăli buni, dedicaţi profesiei lor, care mi-au marcat parcursul academic şi moral al studiilor.

Pe 15 septembrie 1986, la Şcoala Generală a comunei Corni, din judeţul Botoşani, în mirosul ameţitor şi viu de flori de grădină proaspăt smulse, începeam, la rândul meu, o carieră de dascăl, neterminată nici azi. Îmi amintesc şi acum imensul buchet de flori de grădină, în care dominau intruvabilele astăzi vâzdoage, cu mirosul lor delicat-înţepător, pe care copiii aceia cuminţi, necăjiţi, dar curat îmbrăcaţi, mi l-au oferit la clasă. Am predat, de-a lungul câtorva decenii, unor audienţe interesate sau plictisite, inteligente sau tâmpe, de la ciclul gimnazial, la liceu, facultate, ciclu masteral sau doctoral, în ţară sau străinătate, şi pot spune că nimic nu este mai greu decât să faci inteligibilă istoria universală unei clase a cincea de la Sarafineşti, comuna Corni, sau să expui conceptele filosofiei unei audienţe de tineri vag alfabetizaţi de la un liceu industrial. Nimic nu e mai frustant decât să trebuiască să treci, din milă, un copil oligofren, din clasa a opta, care în loc de extemporal îţi oferă, candid şi tâmp, o foaie de dictando acoperită conştiincios, pe fiecare rând, cu electrocardiograme. În fine, nimic nu e mai revoltător decât să auzi că puşlamaua de securist care îţi fusese repartizată în clasa unde erai diriginte (deh, fiind cel mai tânăr în şcoală ţi se pasau toate corvezile, ca în armată!) şi pe care te pregăteai să-l laşi repetent, tocmai s-a transferat la timp, a nu ştiu câta oară, la un alt liceu şi acuma îţi rânjeşte sfidător pe stradă. Şi toate astea pentru un salariu de 2190 de lei, când un maistru de la fabrică avea aproape dublu. Dar, deh, după cum ne învăţau documentele comuniste, de partid unic, ierarhia importanţei sociale a muncii era implacabilă: «clasa muncitoare – clasa cea mai înaintată a societăţii, brava noastră ţărănime şi intelectualitatea». Profesorii erau codaşi, aşa era pe vremea aceea. Dar astăzi? Ce s-a ales din prestigiul, demnitatea şi recunoaşterea socială a profesorului? Se sparie gândul!

Nu mai am date de comparaţie exacte, dar mă întreb care mai e azi puterea de cumpărare a unui salariu de debutant faţă de vremea mea? Apoi neobrăzarea haimanalelor cu bani din clasele de azi atinge cote apocaliptice, de neimaginat atunci, iar toată lumea ridică neputincios din umeri; hahalere de partid, procurori corupţi sau ţigani cu dantura aurită rup uşa cabinetului directorial ameninţând şi răcnind să li se execute imediat doleanţele şi mofturile loazelor lor. Nu în ultimul rând, fătuci isterice, lejer alfabetizate, de la televiziuni care spurcă mediul public, interoghează în direct, obraznic şi inchizitorial, profesori asupra cărora pluteşte nu ştiu ce acuzaţie încă nedemonstrată; iar la clasă, ce să mai spui: hârţogăraia inutilă, stufoasele şi cretinele activităţi extracuriculare care îl sufocă pe bietul profesor în contextul în care conţinutul materiei pe care o predă este ultima dintre grijile ministerului, devenind un biet proletar exploatat şi depreciat în societatea de tranziţie.

Haida-de!, îmi veţi spune, dar olimpicii, dar şcolile de elită, dar miile de liceeni care pleacă la universităţi occidentale, dar marii profesori? Ştiu şi eu ce să răspund la aceste întrebări, mai mult sau mai puţin retorice? Marile şcoli, unde pretenţiile financiare ilegale ale conducerii iau deja forma extorcării (dacă nu faceţi faţă, marş la o şcoală de cartier, noi suntem liceu de elită! – spune, de regulă, câte o matracucă pusă ca interimar de partidul de guvernământ, ale cărei performanţe pedagogice sunt nule), iar copiii vin dopaţi intelectual încă din clasa a doua (facem matematică în ora de sport dacă vreţi să intre la o şcoală bună!). De regulă, rezultatele extraordinare ale elevilor sunt, de multe ori, susţinute eficient în jurii de profesorii lor conducători, mereu aceeaşi, prin rotaţie, iar şcolile de care vorbim sunt, totuşi, acelea unde părinţii se bat să-şi ducă odraslele şi unde corpul profesoral are de unde alege. Dar restul?

Educaţia este, de departe, cel mai vitregit sector al societăţii româneşti. Cu un buget penibil şi cu un haos legislativ creat intenţionat de grupurile de interese care sug banii pentru manuale, pentru dotări, pentru soft-uri sau pentru toate serviciile care roiesc în jurul şcolii, cu un exemplu de degradare morală şi de dispreţ la adresa bunei educaţii sau a corectitudinii academice afişat de liota de politicieni analfabeţi sau cu titluri obţinute prin fraudă, la care se adaugă umilinţele zilnice ale profesorului obişnuit, agresat în clasă de puşlamalele cu bani şi de părinţii lor monstruoşi, starea şcolii româneşti nu poate fi, în marea ei majoritate, decât cea schiţată frugal mai sus. Mă vor ierta, sper, cei care fac acest apostolat public din convingerea iluministă că merită, în orice condiţii, să aduci un strop de lumină intelectuală în vieţile de cele mai multe ori triste ale acestor copii lăsaţi în derivă, cu familii sfâşiate sau plecate în patru zări pentru a câştiga o bucată de pâine, aruncaţi într-o lume fără repere morale şi valori.

Pentru ei, pentru aceşti dascăli de vocaţie care, în ciuda vitregiilor, îşi continuă lupta cu întunericul neştiinţei, pentru copiii care merg pe jos, în fiecare zi, mulţi kilometri pentru a învăţa să scrie şi să citească şi pentru toţi cei care cred, ca mine, că educaţia este valoarea de bază pe care statul trebuie să o cultive şi să o subvenţioneze, îmi scot, acum pălăria şi le urez succes şi şansă! Şi sper să nu emigreze chiar toţi.”

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor