Despre draci, vaci şi alte cele de la ţară

După o absenţă de două luni, evident că-n curte era jale mare, toate cele crescuseră în duşmănie, cu atât mai mult cu cât a şi tot plouat şi plouat! De data asta, nici fasolea verde n-a reuşit toată să nimerească aracul, vrejii încurcându-se, în parte, cu lujerii de la cartofii de alături.

Evident, primul lucru de care m-am apucat a fost să încep să "defrişez" curtea cu coasa. Nici n-am ajuns bine până la intrarea în bucătăria de vară, că am fost forţat să iau o pauză: a venit o furtună cu ploaie-n draci, de s-a umplut numaidecât la loc bazinul colector de apă de ploaie (care-i de mare valoare, foarte bună la spălat!), iar pământul mustea din nou de apă.

Sâmbătă, 3 august, nici nu mai ştiu dacă am apucat să cosesc ceva prin curte – a plouat în trei reprize, prima ţinând vreo trei ore până pe la prânz, din care două de ploaie îndesată. Până la urmă, am terminat eu curtea în ziua de odihnă (pentru credincioşi, pentru angajaţi etc. etc.).

Apoi, în fine, vremea s-a făcut de august, ca să zic aşa.

Între timp, am cosit şi jumătate plus ceva din grădină, iar canicula, draga de ea, m-a ajutat să usc fânul (deşi, teoretic e otavă, căci am cosit curtea şi grădina deja odată anul ăsta, în mai!). O căpiţă dodoloaţă am strâns în curte, trei căpiţe mari în grădină. Pentru ce, pentru cine? Important e să arate totul cât de cât a curte locuită. Important e să petrec eu câteva săptămâni aici fără să umblu prin curte sau grădină de parcă aş umbla prin pustie. Important e că, deşi e tare obositor când n-ai pic de ajutor, când trebuie să faci totul singur, de la cosit la împrăştiat iarba şi întors fânul şi adunat fânul, există o satisfacţie nu doar "estetică" să vezi o rânduială cât de cât, ci şi una olfactivă: mirosul de iarbă proaspăt cosită şi mirosul de fân proaspăt îmi plac şi pare-se că ţine de memoria noastră genetică plăcerea asta despre care am citit că ne trezeşte sentimente ancestrale de fericire…

Ca fapt divers, căpiţele eu unul le fac ca şi cum aş avea vreo vită, o vacă, ceva, ori cal şi bivoliţă, precum bunicii din partea mamei, care pe această curte au trăit, ori măcar nişte oi, cum au avut ai mei mereu, le fac adică serios, să arate bine ca formă şi să fie solide şi rezistente la ploaie, la o adică.

Până una alta, căpiţa de fân din curte, iaca, am şi măritat-o!

Joi seara, a venit amicul Mitică la un pahar de vorbă. Mi-a admirat sincer căpiţa.

– Îţi trebuie?

– Păi, ştiu şi eu, da…

Are o capră şi vreo trei oi.

– Păi, ia-o. Eu n-am ce face cu fânul. Să-l las să se strice ca cel din mai? E păcat. Ce, să-i dau foc? Alt păcat.

A doua zi a venit un căruţaş din sat, a încărcat căruţa şi i-a dus amicului fânul.

Între noi fie vorba, câtă iarbă uscată (fân adică) s-or arde prin grădinile ţării, nu doar amnăşene… Pur şi simplu, oamenii nu mai au ce face cu iarba. Un vecin de grădină (primul) coseşte cu motocoasa. E şi asta o varianta, motocoasa mărunţeşte iarba şi nu trebuie s-o mai strângi. Dar poluarea fonică e groaznică, bine că n-am fost aici când şi-a cosit grădina! Alt vecin de grădină (al doilea) a dat cu ierbicid. Alt păcat, ecologic, de-acum. Plus că arată ca dracu o grădină "ucisă" cu otravă! Dar, repet, iarba verde de acasă, aia multă, de prin grădini, nu mai are aproape nicio valoare economică. Mai sunt doar câţiva oameni în sat care ţin o vacă. Că veni vorba…

– Şi-a vândut şi Ghiţă vaca, mi-a povestit Mitică joi seara.

– Da? De ce?

– Nu mai are nici el timp, nici soţia sa putere să tot muncească pentru vacă, nu mai merită…

Acum câţiva ani, omul a avut un cal şi vreo trei vaci. Acum, iată, nu mai are nici picior de vită.

Sâmbătă, pe când am strâns fânul cosit mai încoace într-o a treia căpiţă, am schimbat două vorbe şi cu vecinul de sus. Ei mai au o vacă.

– Nu ştiu cât o mai ţinem, poate vreo doi-trei ani… Alta era dacă ar fi existat ciurdă, ca pe vremuri…

Oricum, i-am zis şi soţiei lui zilele trecute, i-am zis şi lui că dacă le trebuie, pot lua liniştiţi fânul. Altfel, pentru mine oricum nu există decât două variante: să dau foc la căpiţe (varianta păcătoasă) ori să car fânul în groapa de sub râpă (varianta obositoare, dar mai sănătoasă).

În fine, închei tot cu o vacă. Miercuri seara am auzit o sirenă de ambulanţă. Am crezut. Măi să fie, o premieră! Nu ţin minte să fi auzit până acum o sirenă-n sat. Joi, pomenind amicului Mitică de chestie, am aflat că au fost, de fapt, pompierii!

– Pompierii?

– Da, au venit vreo trei maşini, una cu macara, ca să salveze o vacă ce-a căzut într-o fântână!

– Cum să cadă vaca-n fântână?, m-am mirat eu.

– Era, cică, o fântână veche…

Probabil fără ghizd, am aflat apoi de la Mariana Codruţ, căreia i-am povestit la telefon de eveniment. Iaca un cuvânt pe care nici nu-l ştiam până acum.

Michael Astner este poet, traducător şi publicist