Despre engleza orientală

Viaţa m-a adus în preajma unor asiatici vorbitori de engleză. Experienţele au fost, mărturisesc, copleşitoare. Se spune, justificat, că „International English is bad English”/ „Engleza internaţională este engleza proastă”. Probabil că limba lui Shakespeare plăteşte astfel tributul „globalizării” sale. Oricum, nimeni de pe mapamond, cred, nu reuşeşte să o tortureze mai tare decât „vorbitorii” ei din Orientul Îndepărtat…

Am cunoscut, în Texas, un shakespearolog japonez din Tokio – Hirota pe numele său – care, neînţeles aproape deloc de comunitatea de Fulbrighters reunită, pentru o vreme, la Universitatea din Austin, comunica mai mult prin semne cu restul lumii. Gestica lui elaborată, combinată cu expresiile faciale pe care le alcătuia, dădeau conversaţiei aerul unei scene de pantomimă din commedia dell’arte. În ultima seară a şederii noastre în Texas, nu ştiu de ce, Hirota m-a ales pe mine să bem un pahar de sake, de despărţire. Am subînţeles că acela era ritualul plecării la niponi: o gură din băutura naţională japoneză şi mai multe clipe de meditaţie. Am sorbit alcoolul, după care am contemplat amândoi podeaua, cu mâinile sprijinite pe genunchi, aidoma samurailor înainte de luptă. Am respectat totuşi şi obiceiul apusean, oferindu-ne reciproc câte un hug bărbătesc. A fost amiciţia în care s-au zis cele mai puţine vorbe din toată existenţa mea de până acum.

Tot acolo l-am cunoscut şi pe sud-coreeanul Mr. Kim, personaj de o gentileţe exemplară. Kim îşi pierduse vederea la cinci ani, dar lupta să ducă o viaţă normală (cânta, între altele, remarcabil, la pian). Pesemne că handicapul, însă, fără îndoială, şi specificitatea limbii coreene îl determinau să vorbească engleza răstit, intercalând între cuvinte o multitudine de ha-uri, ho-uri şi he-uri. Abia reuşeai să distingi sensul unor lexeme în acest amalgam fonetic. Întrucât am audiat amândoi un curs de politici educaţionale americane, ne-am apropiat. Ne întâlneam dimineaţa, înainte de ore, şi plecam împreună la şcoală (eu având şi rolul de ghid). Într-o zi, Kim m-a rugat să-l duc la un rodeo. Ştia că solicitarea sa ar putea părea ridicolă, în condiţiile date, dar ideea îl fascinase încă din copilărie şi spera ca, măcar aşa, prin prezenţă fizică, să simtă şi el fiorii de spectator la sălbatica reprezentaţie de cowboys texani.

Am mers. Mr. Kim radia de fericire. Zâmbea neîncetat şi, după felul în care îşi frământa mâinile, am dedus că avea, într-adevăr, emoţii. Rolul meu aici a fost mai complex decât cel al unui simplu ghid. A trebuit să-i povestesc, pas cu pas, tot ceea ce se petrecea în arenă. Am dezvoltat atunci nişte abilităţi de comentator de rodeo pe care le-aş fi folosit şi mai târziu, dacă mi s-ar mai fi oferit ocazia. Ciudăţenia venea din faptul că eu vorbeam în crescendo, pentru a surprinde suspansul evenimentelor, iar Kim reacţiona cu interjecţii de uimire şi veselie. Engleza îi pierise de tot, fiind acoperită cu ha-urile, ho-urile şi he-urile atotcuprinzătoare. Colţul nostru de tribună devenise atracţia serii. Texanii mustăcioşi şi solizi, îmbrăcaţi în cămăşi colorate, pline de steluţe, ne priveau nedumeriţi, uitând de caii şi bivolii neîmblânziţi din faţa lor. Nu înţelegeau de ce un asiatic cu ochelari fumurii zbiară ca un apucat, în vreme ce un european (da, în Texas, se observă rapid acest lucru!) îi povesteşte, palpitant şi cu lux de amănunte, ceea ce vedea toată lumea.

În sfârşit, nu pot să nu-l amintesc aici pe Dun Chung, lectorul de limbă chineză, care ne-a vizitat facultatea pentru un an, pe la începutul deceniului trecut. Deşi în ţara lui era conferenţiar (specializat pe predarea limbii engleze!), Dun vorbea mai curând klingoniana decât limba lui Dickens. S-a ajuns la un compromis bizar. Profesorul Chung se făcea că discută cu noi, iar noi ne prefăceam că îl înţelegem. Dialogurile noastre erau numai zâmbete şi mormăieli, fragmentate de yes-uri ocazionale şi politicoase (s-ar putea să-i fi spus da la multe minunăţii întrebate de el, precum, de exemplu: „A fost Elena Ceauşescu o savantă de renume mondial?” „Oh, da, oh, da! Neîndoios!”). O dată l-am întâlnit în piaţă. Avea multe plase în ambele mâini. Părea bucuros să mă vadă. A început să vorbească tare, cu o mimică vioaie: „Haa guu doo naa maar hee! Gun fii mee iee too daai.” Luat pe neaşteptate, m-am pierdut complet, ratând instrumentarul diplomatic de serviciu. N-am reuşit decât să articulez nepoliticoasa întrebare What ?, rămânând stupefiat apoi înaintea chinezului. Dun Chung m-a privit interogativ. A lăsat sacoşele jos şi a scos din una dintre ele un crap viu, pe care mi l-a împins înspre ochi: „Fii mee iee too daai!”

Prin rotunjiri graţioase ale gurii şi un dans subtil de aripioare, bietul peşte mi-a tradus entuziasmul profesorului: în seara respectivă, Dun avea să gătească o cină pe cinste. Habar n-am însă dacă m-a invitat şi pe mine sau nu.

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi