Despre examene

Subiectele au fost scoase din arhiva locală şi publicate în Salina Journal ca o curiozitate academică. Notiţele (contemporane) însoţitoare rămân elocvente în acest sens: „Oare astăzi noi am fi în stare să promovăm un examen de clasa a VIII-a din 1895?” sau; „Ne miram mereu atunci când auzeam că bunicii şi străbunicii noştri aveau doar opt clase, însă ar fi cazul să ne întrebăm, citind cerinţele şcolare de mai jos, dacă acest lucru însemna, cu adevărat, ceva nesemnificativ din punctul de vedere al pregătirii lor intelectuale!” Mărturisesc faptul că imboldurile în cauză au fost suficient de puternice pentru a mă determina să citesc respectivele topic-uri. Să precizez înainte şi un (important) element organizatoric: examenul dura cinci ore (fără pauză) şi conţinea secţiuni de gramatică (o oră), matematică (o oră şi un sfert), istorie (patruzeci şi cinci de minute), geografie (o oră) şi ortografie (o oră).

Câteva exemple. La gramatică (foarte) tinerilor învăţăcei li se solicită să menţioneze nouă reguli pentru scrierea cuvintelor cu majuscule, să numească părţile de vorbire care nu cunosc modificări (în limba engleză, desigur!), să definească versul, strofa şi paragraful, să comenteze cazul substantivelor, să explice noţiunea de punctuaţie şi, totodată, să ofere reguli de folosire a principalelor semne de punctuaţie, să scrie o compunere de 150 de cuvinte şi să demonstreze, în interiorul ei, că înţeleg aspectele practice ale regulilor gramaticale etc., etc. În privinţa matematicii, vă spun cu toată sinceritatea că până şi simpla reproducere a cerinţelor aici îmi depăşeşte, tehnic vorbind, competenţele de filolog îmbătrânit în exersarea Literelor şi, ca atare, mă abţin, temându-mă să nu fac vreo eroare. Primul subiect din lunga listă a avut darul să mă inhibe, oricum, încă din start: „Numiţi şi definiţi principalele reguli ale aritmeticii”. Aş avea totuşi curiozitatea să aflu dacă studenţii matematicieni de astăzi s-ar descurca la interacţiunea cu năstruşnicele probleme enumerate acolo. Destul să vă spun că ele acoperă – în termeni aritmetici – o arie de cunoştinţe (practice) largă, ce merge de la agricultură până la economie. Ipostazele concrete ale vieţii nu par deloc neglijate de discursul ştiinţific abstract.

Partea de istorie (şi vorbesc acum din perspectivă de americanist) este de-a dreptul copleşitoare. Absolvenţii clasei a VIII-a din Salina-Kansas, promoţia 1895, ar fi trebuit să ştie foarte bine etapele în care istoria SUA e divizată, să fie capabili să povestească descoperirirea Lumii Noi de către Columb, să aibă abilităţi analitice privind cauzele şi efectele Revoluţiei americane, să cunoască modul cum s-a creionat teritoriul american, să facă o prezentare a istoriei statului Kansas, să descrie cele mai importante bătălii ale Războiului de Independenţă, să spună cine au fost Morse, Whitney, Fulton, Bell, Lincoln, Penn ori Howe, iar apoi, în restul celor patruzeci şi cinci de minute pe care-l mai aveau la dispoziţie din secţiunea dedicată muzei Clio, să numească evenimentele istorice asociate cu următorii ani – 1607, 1620, 1800, 1849, 1865. O sarcină deconcertantă, mai ales în relaţie cu subiectele din sectorul geografic, în egală măsură, dificile: ce reprezintă clima şi de ce depinde ea?, cum explicaţi extremele climatului din Kansas?, la ce folosesc râurile şi oceanele?, identificaţi şi descrieţi – Monrovia, Odessa, Denver, Manitoba, Hecla, Yukon, Sf. Elena, Juan Fernandez, Orinoco!, numiţi şi localizaţi principalele centre economice ale Statelor Unite! şi, în final, numiţi toate republicile din Europa împreună cu capitalele lor!

Şi aşa mai departe la toate celelalte materii! Ce mai, un examen pe care eu l-aş recomanda, în prezent, la intrarea (triumfală) în Academie! Realizez că aşteptaţi să mă dezlănţui, chiar şi în două-trei fraze, împotriva sistemului educaţional din România. Ei bine, nu am să o fac! Prefer să las învăţământul autohton să fiarbă în sucul propriu al finanţării per capita. Mi-am amintit mai curând cum în 1994 am fost invitat la masă la un profesor american din Tucson, Arizona. Cât timp gazdele au pregătit cina în bucătărie, ne-au lăsat în compania fiului lor, un simpatic adolescent de aproximativ 17-18 ani (era elev în clasa a XI-a). L-am întrebat, inevitabil, ce materie îi plăcea cel mai mult. Mi-a răspuns că desenul. „Faceţi deja peisagistică şi portretistică?” am continuat interogatoriul „maieutic”. M-a privit surprins. „Nu executăm noi desenele propriu-zise!” a spus. „Noi numai le colorăm.” Oh, Salina! Oh, tempora! zic şi eu astăzi, absolut prosteşte.

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi