Despre istoria Filarmonicii (I)

Am mai evocat străduinţele ieşenilor încă de la începutul secolului trecut de a avea o filarmonică, voi reveni cu ocazia împlinirii numărului rotund de ani de la naşterea unei personalităţi proteice – Antonin Ciolan. Astăzi îmi întorc privirea spre eforturile insistente ale lui Radu Constantinescu, eforturi nepăsătoare la restricţiile, la nevoinţele războiului. Mult implicat ca pianist în viaţa muzicală a Iaşului, ascultat în sălile Bucureştiului în formaţii camerale sau în duo cu interpreţi de dicţionar cum au fost Nino Rossi şi George Enescu, profesor de liceu apoi cadru didactic la Academia de Muzică şi Artă Dramatică din Iaşi, la Conservatorul din Cernăuţi, la Conservatorul din Bucureşti, Radu Constantinescu şi-a cultivat permanent tripla vocaţie de interpret, dascăl şi organizator, semănând mult lui Antonin Ciolan. Au avut aceeaşi energie creatoare pe plan concertistic, aceeaşi dorinţă şi pricepere de a construi instituţii muzicale importante pe care le-au condus cu autoritate, cu tact, cu eficienţă, acelaşi respect pentru adevăr şi valoare. Cu câţiva ani înainte (1939), încercările sale de a înfiinţa la Iaşi o orchestră simfonică de tip filarmonic au eşuat, însă chiar dacă începutul deceniului 1941-1950 a fost marcat de violenţa, de incertitudinea războiului care impunea tăcerea muzelor, Radu Constantinescu şi-a urmărit cu tenacitate visul de a înfiinţa Filarmonica. Totuşi, istoria mare l-a stimulat, autorităţile au înţeles importanţa muzicii în contextul tensionat al momentului: la 2 noiembrie 1941 îşi începuse emisia la Iaşi Postul de radio „Moldova”, care transmitea două concerte simfonice săptămânal, peste un an, la inaugurarea Turnului Dezrobirii Basarabiei din Chişinău, Antonin Ciolan a fost desemnat să dirijeze corurile reunite ce activau de o parte şi de cealaltă a Prutului.

Radu Constantinescu a avut trei proiecte mari – a scris memorii la Bucureşti pentru a se aloca sumele necesare orchestrei Academiei de Muzică şi Artă Dramatică, a insistat pentru înfiinţarea Operei şi a Filarmonicii. Dacă Societatea filarmonică a rezidenţei ţinutului Prut, al cărei prim concert a avut loc la 3 noiembrie 1940, a fiinţat doar câteva săptămâni, dacă Opera ieşeană a avut spectacole numai doi ani (1942-1944), la rândul ei Filarmonica a avut parte mai întâi (cum altfel la români?) de întruniri şi declaraţii frumoase, dar neînsoţite de fapte. În volumul de memorii, Radu Constantinescu a povestit despre întâlnirea reprezentanţilor Primăriei, Băncii Naţionale, Băncii de Credit Român, Societăţii de Radio, Fundaţiilor, Societăţii de Electricitate, a menţionat şi sumele pe care trebuiau să le acorde fiecare, dar cu 81 de ani în urmă, promisiunile, la fel ca astăzi, tot în cazul Filarmonicii, au rămas promisiuni…

Totuşi, Filarmonica a fost mai norocoasă, beneficiind însfârşit de aprobările capitalei, Radu Constantinescu având bucuria să-l invite pe George Enescu la concertul inaugural din 9 octombrie 1942 ca dirijor. Şi primul director al Filarmonicii a avut noroc, Enescu aflându-se în ţară o perioadă mai mare de timp. Au fost interpretate la Iaşi uvertura operei „Nuntalui Figaro” de Mozart, Simfonia a III-a „Eroica” de Beethoven, uvertura „Rosamunde” de Schubert, un fragment din opera „Maeştrii cântăreţi” de Wagner şi Rapsodia I de Enescu.

Orchestra simfonică a Filarmonicii Moldova, septembrie 1942. Fotografie din arhiva Universității de Arte „George Enescu”, Iași

Aminteam la început efectele istoriei mari şi ale istoriei mici. Politica a afectat din nou destinul lui Radu Constantinescu – omul cu admirabile calităţi organizatorice, muzicianul, pedagogul de primă calitate fiind în 1944 destituit de la conducerea Filarmonicii, evident, pentru colaborarea strict profesională cu instituţiile regimului anterior. Epoca tulbure imediat următoare războiului a fost propice şi mediocrităţilor, frustraţilor care au speculat intransigenţele ideologice ale noului regim, acuzîndu-i pe cei valoroşi, uneltind pentru înlăturarea lor. Radu Constantinescu a plecat forţat de la conducerea Filarmonicii pentru înfiinţarea căreia s-a zbătut ani la rând, a părăsit Iaşul natal luând, la fel ca Antonin Ciolan, drumul Bucureştiului, unde şi-a găsit locul meritat ca profesor la Conservator.

Spre norocul său, Filarmonica a fost preluată de muzicieni valoroşi, care au demonstrat cultură, spirit organizatoric, tact, preocupare continuă pentru dezvoltarea instituţiei, pentru viaţa muzicală a Iaşului: George Pascu (1945-1947) – întemeietor al Corului (1953), Achim Stoia (1950-1959), George Vintilă (1959-1968), Ion Baciu (1968-1974). La ceilalţi muzicieni răspunzători, după 1974, de existenţa Filarmonicii, mă voi referi în episoadele viitoare ale seriei de însemnări începută acum.

Epoca 1945-1962 ar putea fi considerată din multe puncte de vedere contradictorie. Pe de o parte, regimul comunist a instituit politica de culturalizare a maselor (aşa era numită atunci), importantă în anii lipsei chiar a radio receptoarelor (multe rechiziţionate în timpul războiului), a aparatelor de redare a sunetului. Programarea intensă a lucrărilor muzicale de popularitate, organizarea concertelor săptămânale educative prezentate la sediul din strada CuzaVodă nr. 29, în fabrici, în unităţi agricole, în multe localităţi din Moldova au avut ca rezultat benefic educarea unei întregi generaţii în domeniul muzical, aşa s-a format mare parte din publicul fidel al viitoarelor stagiuni. Pe de altă parte, încărcarea repertoriului orchestrei, al corului cu lucrări proletcultiste româneşti şi sovietice a afectat substanţial calitatea programelor, salvate ca interes, ca apreciere a publicului, a cronicarilor de capodoperele simfonice-concertistice ale clasicismului şi romantismului, care, totuşi, nu puteau lipsi din ofertele nici unei instituţii muzicale.

¹ Radu T. Constantinescu, Temă cu variaţiuni. Memoriile unui muzician. Institutul European, 1999, p. 96

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog şi profesor