Despre joc

Mă refer la jocul obişnuit, adică la jocul copiilor. Admit totodată că şi homo ludens ar putea fi, la rigoare, o temă bună de analizat, dar nu pentru dimensiunea propriu-zis ludică a noţiunii, ci pentru valoarea sa simbolică. În materie de jocuri, adulţii sunt nesinceri şi desacralizatori. Au tendinţa de a perverti această latură fundamentală a psihicului uman – amintita latură ludică -, de a o tranforma în una dintre multele „viclenii ale raţiunii”, ca să folosesc o sintagmă consacrată în filozofie. Copiii, în schimb, îmbrăţişează jocul plenar, cu o autenticitate absolut fascinantă pentru omul matur, cuprinzându-se în dinamica lui ca într-un veritabil mod de viaţă. Întrebarea este de ce? Ce se ascunde oare în mecanica subtilă a jocului, capabil să ofere mentalului infantil sens şi, deopotrivă, satisfacţie? Un răspuns cu valoare strict psihologică îl formulează, desigur, psihanaliştii. Într-un studiu de la începutul secolului XX, pe care l-am menţionat şi în trecut, însă cu un scop diferit atunci, Scriitorii şi reveria diurnă (Der Dichter und das Phantasieren), Sigmund Freud explorează latura imaginativă a jocului şi, implicit, caracterul său recompensator. Copilul se joacă, întrucât, prin joc, imită lumea adultă, iar acest fapt îi produce, nemijlocit şi necondiţionat, plăcere. Fireşte, interogaţia mai adâncă aici ar fi de ce auto-proiecţia ficţională a copilului într-un spaţiu (deocamdată) inaccesibil îi oferă „plăcere”, rezolvând, aparent, neîmpliniri (şi frustrări) acumulate în realitatea imediată?

Există un răspuns, dar aş prefera să-l amân puţin, pentru a mă referi şi la un al doilea gânditor psihanalitic important, la rândul său interesat de conotaţiile jocului infantil. E vorba despre Gaston Bachelard care, într-o carte publicată către jumătatea aceluiaşi veac XX, Psihanaliza focului (La psychanalyse du feu), face o observaţie interesantă. Constată teoreticianul, după o analiză antropologică, istorică, geografică şi etnografică foarte atentă, că, în absolut toate culturile, din toate timpurile şi din toate regiunile planetei, există norme riguroase – transmise atavic – de interzicere totală a accesului copiilor la sursele de foc. Interdicţia în sine rămâne perfect logică şi de înţeles, însă, ne întrebăm, de ce apare în toate culturile, din toate timpurile şi din toate regiunile planetei, atracţia irepresibilă a celor mici pentru foc, astfel încât o asemenea îngrijorare (legitimă) a adulţilor să fie reiterată istoric într-o manieră atât de consecvent-radicală? Devine clar amănuntul că, dintotdeauna, copilul (universal) are dorinţa intensă de a se juca în preajma focului ori direct cu focul, punându-şi viaţa în pericol. De unde alunecarea ludicului înspre primejdios? Bachelard crede, la fel ca Freud, că din impulsul mimetic. Nu focul sui generis îl fascinează pe copil, ci autoritatea pe care individul matur o exercită asupra acestei entităţi ameninţătoare, i.e. forţa cu care adultul controlează şi supune respectivul fenomen, asemănător „unei fiinţe vii”. Imitaţia devine aşadar co-participare la îmblânzirea naturii.

Putem acum răspunde şi la întrebarea de mai sus: de ce oferă jocul „plăcere”, suplinind, s-ar zice, în plan imaginar, o realitate mai curând frustrantă? Pentru că determină celui angrenat în mecanismele sale impresia controlului propriei existenţe. Nici o altă fiinţă umană nu e mai dependentă de altă/ alte fiinţă/ fiinţe umane decât un copil. Viaţa lui reprezintă un lung şir de captivităţi şi cenzuri adesea coercitive. Libertatea individuală constituie, pentru hermeneutica puerilă, o frumoasă utopie. Prin urmare, jocul devine prilejul evadării din spaţiul restrictiv-paideic, generează, practic instantaneu, la nivelul psihicului, o stare de escapism, de depăşire a constrîângerilor educaţionale. Jucându-se, copilul îşi proclamă, simbolic, autonomia şi, lucru chiar mai preţios, libertatea personală (fie şi în împrejurări care includ, din ignoranţă, primejdia). Jocul sugerează ceva mai complex despre natura umană în general. Suntem dotaţi genetic, s-ar părea, să fim fiinţe libere (în sfârşit, libere, în limitele acelei „Frumoase Necesităţi” descrise cândva de Ralph Waldo Emerson!). În postură de copii, ne exprimăm, entuziast, acest impuls ereditar, imposibil de stăvilit. De aceea, printr-un raţionament elementar, deducem că homo sapiens nu este făcut pentru a fi controlat, manipulat, exploatat şi dominat. De asemenea, nu e destinat servituţii, blazării şi supunerii obtuze. Nu poate fi folosit, minţit, încarcerat pe nedrept, depersonalizat sau, cel mai grav, dezumanizat. Voinţa individuală nu-i poate fi anulată.

Şi totuşi, vai, mai ales aşa îl descoperim în istoria lui milenară!

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi