Despre metaom

Mărturisesc faptul că m-am ciocnit de termenul ca atare într-un tembelism cinematografic cu „supereroi“ (tembelism pe care, de altfel, nu am reuşit să-l văd până la sfârşit), pentru a afla ulterior că el, termenul, circula deja, de vreo trei decenii bune, prin benzile desenate (cu profil science fiction!) de peste Ocean. Pe scurt, metaomul reprezintă o entitate hibridă, în interiorul căreia se amestecă umanitate tradiţională şi – cum să-i spun? – „supermenism“ legendar. Elemente existen­ţiale comune deci şi înzestrări supranaturale, ultimele reperabile pe o gamă largă de feno­menalităţi care merg, de la practicile voodoo, la cele mai sofisticate cuceriri (posibile) ale roboticii. Aceste atribute „supraumane“ sunt dobândite de anumiţi indivizi în urma unor experienţe excepţionale, de factură paranormală. Recunoaşteţi aici, probabil, tipologia consacrată de faimoşii X-men şi nu greşiţi deloc suprapunând cele două formule. Vorbim, se înţelege, despre noii zei ai mitologiei postindustriale. Aş observa totuşi că detaliul exotic din construcţia complicatului metaom îl con­stituie, paradoxal, chiar sorgintea sa măruntă, mediocră, în speţă, natura umană. Fiind, la origine, oameni, creaturile teratologi­ce în cauză păstrează, în structura lor de adân­cime, sensibilităţi (a se citi vulnerabilităţi!), evident, omeneşti. Din ele rezultă antagonisme, iar antagonismele generează, finalmente, povestea şi, prin determinare, istoria propriu-zisă. Ei bine, pe un astfel de palier, în sfârşit, „teoretic-speculativ“ începe şi interesul meu factual pentru enigmaticul metaom.

Voi fi direct de la bun început: în politica românească de după alegerile parlamentare din 2016, s-au născut primii metaoameni. Mă gândesc la o creatură politică desigur, la vechiul „animal politic“, la zoon politikon convertit în ceva mai cool, în ceva mai trendy – tulburătorul metaom. Cu o menţiune importantă însă! Dacă metaomul hollywoodian, deşi monstruos în aparenţă, are în esenţă, în acţiunile sale imediate, profil de supererou, metaomul dâmboviţean, ivit din copulaţia nefastă dintre absenteismul electoral-tată şi imbecilitatea electorală-mamă, la fel de monstruos în aparenţă ca şi tizul lui din SF, rămâne în esenţă, prin acţiuni şi mentalitate, în mod diametral opus, un suberou. Un suberou de melodramă ieftină. În principiu, evoluţia/invo­luţia de la om (politic) la metaom (politic) este aceeaşi ca în literatura/cinematografia ştiin­ţifico-fantastică. Avem mai întâi insul nesemnificativ, caracterizat de o viaţă ordinară, deposedată până şi de cel mai mic fior de uni­citatate. Circumstanţele îl aduc însă în preajma unui partid „de masă“, format din multitudini de indivizi identici – şterşi, fără personalitate, fără valori, dispuşi prin urmare doar la entuziasmul colectiv, la uniformizarea heirupistă, singura care le poate conferi tuturor un minim sens ontologic. Într-o astfel de combinaţie se simte, indubitabil, nevoia spiritului director, iar el emană, de regulă, de la un „tătuc“ al mulţimii, un paraom mai complex, mai subtil decât restul gloatei de ipochimeni fără feţe, capabil, să precizăm, de unele viziuni „macro“. Prin ascendentul său vizionar, paraomul strânge ferm, sub sceptru, fremătătoarea adunare şi îi arată, kimirsenian, cathartic, cu surâs transcendent, viitorul prezumtiv luminos. Fine del primo tempo.

A doua parte a filmului e scurtă, intensă şi cumva pornografică. Sesizam că absenteismul electoral-tată, vorba lui Gigi Becali, se împreunează cu nătâng-zâmbitoarea-i consoartă, imbecilitatea electorală. Paraomul-spermatozoid zboară, neverosimil, dar vioi, spre culmile ierarhiei politice, unde ovulele puterii, pârguite, aşteaptă să fie fecundate. Procesul se derulează fără mari emoţii şi, după o gestaţie rapidă, se naşte, din viscerele multitudinii lipsite de fizionomii, fără dureri, fără opinteli, metaomul, suberoul robotizat. Pruncul mutant nu va avea decât o unică funcţionalitate: aceea de a servi, energic şi tăcut, precum soldaţii unui stat al furnicilor, interesele paraomului-tată. Întregul univers se va supune, în consecinţă, încet-încet, acestei singure voinţe. Un (para)om, o (pa­ra)voinţă! Nu-ţi mai vine să zici acum fine del secondo atto, ci fine, pur şi simplu. Şi totuşi… Am subliniat anterior natura vulnerabilă a personajului nostru, ieşită din însăşi umanitatea lui iniţială. Dacă, printr-un accident anamnetic platonician, metaomul, fie el şi politic, „îşi aminteşte“ subit că a fost cândva „om“, oare ce se va întâmpla? Dacă sângele, ulei (pentru roboţi) nu se face? Dacă maimuţa primordială îşi va cere cândva, imperios, drepturile? Fi-va acela sfârşitul trist al paraomului şi al erei sale sinstre, glaciare? Istoria, cu nesecatul ei izvor de ironii stranii, ne va răspunde sec la un moment dat.

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi