Despre orăşeni

De la începuturi oraşele impun reguli de convieţuire. Între ele importante pentru imaginea oraşului sunt regulile de urbanism. Reguli prin mijlocirea cărora fiecare cetăţean al oraşului este responsabil şi contribuie la calitatea spaţiului urban, la păstrarea identităţii lui. Uneori oamenii sunt atât de implicaţi în respectarea regulilor încât oraşul se dezvoltă într-un mod specific, autentic. Regulile urbanistice particulare, unice, susţin imaginea, renumele oraşului transformându-l într-un loc atrăgător, irezistibil, plin de poezie urbană. Astfel funcţia turistică devine componentă majoră în bunăstarea locuitorilor.

Câteva exemple. Oraşul Mykonos din Grecia este alb, cu tâmplăriile caselor albastre. Regula s-a extins pe tot teritoriul insulei pentru toate casele ce se construiesc sau se vor construi. Impresia de optimism intim este puternică. Grecia ne oferă multe exemple similare. Este semnul solid al vechilor tradiţii urbane.

La alt nivel, Florenţa pătrează o remarcabilă rigoare în utilizarea aproape exclusivă a pietrei, olanelor şi lemnului. Forţa adâncă, estetică, a expresiei urbane transmite un puternic sentiment de durabilitate. Amintesc cel mai important oraş al Renaşterii întrucât arhitectul G.M. Cantacuzino a atribuit Iaşului istoric renumele de Florenţă a României. Şi în regimurile comuniste, cu excepţia ţării noastre, au existat exemple de prezervare completă a regulamentelor tradiţionale de urbanism, de data aceasta prin impunere autoritară. Aşa s-au păstrat oraşele Plovdiv şi Târnovo din Bulgaria.

Mai spectaculos în acceptarea şi respectarea regulilor este Parisul. Toate bulevardele riguros deschise în ţesutul urban medieval sunt susţinute de clădiri tipice, cu parter, mezanin comerciale, trei nivele şi mansardă pentru locuinţe. Diferenţele sunt de detaliu, stilistice, fără ca ele să afecteze unitatea de ansamblu.

Sunt multe oraşe în lume cu istorie şi tradiţii bogate. Ele sunt exemple de respectare a regulilor cu implicarea tuturor cetăţenilor, indiferent de starea lor socială. Respectul faţă de tradiţii devine benevol, motiv de mândrie locală şi respect faţă de celălalt în acelaşi timp.

Civilizaţia românească este rurală în esenţa ei. Oraşele antice greceşti de pe litoralul Mării Negre, cele construite de romani după cucerirea unei părţi din Dacia, nu au avut nici o urmare în modul de viaţă românesc de mai târziu. Există o singulară, relevantă excepţie la nivelul limbii. Cuvântul pământ cu bogăţia lui de semnificaţii adânci vine, după explicaţiile dicţionarelor oficiale, din latinescul paviment, termen tehnic pentru desemnarea pardoselilor din oraşe inclusiv a celor construite în Dacia.

Urbanismul s-a născut la noi pe structura oraşelor târguri, iniţial sate mai bine situate în teritoriu. Ele polarizau periodic, apoi permanent, arii extinse. Dar târgurile devenite oraşe erau populate, în majoritate, de alogeni. În România Mare, populaţia urbană care reprezenta în jur de cincisprece procente din total era compusă din maghiari, germani, evrei, greci şi puţini români. Situaţia s-a schimbat radical în timpul dezvoltării comuniste. Industrializarea rapidă a însemnat, între altele, transformarea rapidă a ţăranilor în orăşeni, dar şi plecarea germanilor şi a evreilor din ţară.

Prin urmare suntem urmaşii unei naţiuni în viaţa căreia oraşul a fost asimilat mai degrabă cu o lume străină de fiinţa ei. Faptul are vizibilitate pregnantă astăzi în dezvoltarea întâmplătoare a oraşelor noastre, în individualismul exacerbat al proprietarilor de vechi, actuale şi viitoare imobile manifestat prin dispreţul faţă de reguli, în dezinteresul faţa de orice liant care ar putea prezerva coeziunea spaţiului comunitar de viaţă.

Ce este de făcut, de unde trebuie început? În primul rând de la urbanismul profesionist, de la renaşterea şcolii româneşti de urbanism şi de la reglementarea prin ei a teritoriului naţional, judeţean, local. În al doilea rând de la responsabilizarea instituţiilor potrivite impunerii acestor regulamente pentru orice fel de construcţie. Şi, nu în ultimul rând, educaţia. În România de astăzi este necesar să învăţăm să fim urbani. Din şcoală trebuie să ştim să iubim locul în care vieţuim, cu istoria şi valorile lui. În acest sens avem un semnal îmbucurător chiar la Iaşi. „Iaşi, o istorie a oraşului, ghid practic pentru elevi” este probabil primul manual alternativ care abordează nevoia de înţelegere a spaţiului urban. Realizat de o echipă de istorici şi arhitecţi, Laurenţiu Rădvan, Ionuţ Nistor, Carmen Tomescu, Sorina Dănăilă, Ioan Răducea, Tiberiu Teodor-Stanciu, Ramona Costea, manualul de istorie a Iaşului include informaţii diverse, istorice, urbanistice, arhitecturale într-o formă seducătoare. L-am parcurs cu interes. Este foarte util, nu doar pentru elevi, dar şi pentru politicieni, funcţionari, dezvoltatori, chiar pentru proiectanţi de arhitectură şi urbanism, în general pentru toţi ieşenii.

Avem nevoie de lecturi comune. Altfel, cum s-ar putea închipui o viziune adevărată, valoroasă, pentru oraşul de mâine capabilă să implice, după puteri, pe toţi ieşenii?

Dr.arh. Ionel Corneliu Oancea este manager al unei companii de soluţii arhitecturale; a fost arhitect-şef al Iaşului