Despre ordinea capitalistă (I)

La prima vedere, lucrurile stau astfel tocmai din pricina legilor economice ale cererii şi ofertei. Dacă oferta creşte şi cererea rămâne constantă, preţul bunului oferit scade. Asta se întâmplă când, datorită liberei concurenţe, apar mai mulţi ofertanţi ai aceluiaşi bun pe o anumită piaţă. Pe de altă parte, dacă cererea creşte şi oferta rămâne constantă, preţul bunului oferit creşte. Lucrul este valabil, printre altele, pentru preţul forţei de muncă: libera concurenţă nu înseamnă doar că mai mulţi întreprinzători oferă clienţilor acelaşi bun (pâine, să zicem), ci şi că aceşti întreprinzători au nevoie de mai mulţi angajaţi care să producă şi să vândă bunul respectiv.

Cu alte cuvinte, într-o economie de piaţă liberă preţul bunurilor de consum tinde să scadă, iar cel al bunurilor de producţie (forţa de muncă, printre altele) să crească. Avem astfel un cerc virtuos: o cantitate tot mai mare de bani rămâne la discreţia consumatorilor, fapt care le permite întreprinzătorilor să creeze bunuri noi pentru a încerca să extragă, sub formă de profit, o parte din acest surplus monetar; procedând astfel, întreprinzătorii dezvoltă concurenţa, ceea ce conduce la scăderea preţului bunurilor de consum şi la creşterea preţului forţei de muncă – şi tot aşa la nesfârşit.

Nu statului îi datorăm bunăstarea de care ne bucurăm astăzi, ci liberului schimb şi liberei concurenţe. Şi totuşi, dacă ne uităm cu atenţie vom constata că această explicaţie nu dă seama chiar de începutul cercului virtuos descris mai sus. Toate bune şi frumoase, dar cum e posibil un astfel de cerc? Şi de ce apare el atât de târziu în istoria umanităţii? Ştim deja cum funcţionează ordinea trans-finită – dar ce anume o face cu putinţă? Şi ce anume îi permite să subziste?

Pentru a afla răspunsul la asemenea întrebări, teoria economică nu ne e de niciun ajutor. Va trebui să ne uităm în altă parte. Va trebui, de exemplu, să constatăm că una dintre condiţiile de posibilitate ale ordinii trans-finite o constituie existenţa unei economii monetarizate. În absenţa unui mijloc universal de plată recunoscut ca atare, liberul schimb şi libera concurenţă nu prea au cum să-şi manifeste uimitoarele efecte benefice.

Pe de altă parte, haideţi să constatăm un alt lucru simplu, dar decisiv. Pentru a putea trăi, un om are nevoie de un adăpost şi de hrană. Cel care este proprietarul unei surse de hrană şi al unei locuinţe este autonom, nu depinde de alţii pentru a putea subzista. Iar dacă nu depinde de alţii, nu poate fi în niciun fel constrâns să intre în relaţii comerciale cu alţi oameni. Haideţi acum să ne reamintim că idealul clasic de om era individul autonom. Autonomia – capacitatea de auto-întreţinere, deci de hrănire din resurse proprii – reprezenta, în lumea greco-latină, o valoare fundamentală – până într-acolo încât cetăţenilor le era interzis prin lege să vândă sau să înstrăineze în orice alt fel o bucată de pământ dacă aceea era singura lor proprietate şi le asigura hrana.

Fiecare cetăţean era împroprietărit cu o bucată de pământ suficientă pentru a-i asigura subzistenţa (în cazul în care nu era deja proprietar). Nu puteai fi cetăţean dacă nu erai un om liber, şi nu puteai fi considerat liber dacă nu erai proprietarul unei surse de hrană. Tocmai din acest motiv o parte dintre cetăţenii unui polis ajungeau să colonizeze teritorii noi, unde întemeiau alte polis-uri: pur şi simplu nu mai era suficient pământ care să asigure subzistenţa tuturor cetăţenilor din polis-ul iniţial.

Autonomia (în sensul de capacitate de a-ţi asigura singur subzistenţa prin faptul de a fi proprietarul unei surse de hrană) a rămas un ideal până la începutul epocii moderne. Chiar şi în perioada feudală, dacă un om era proprietarul unei surse de hrană, era considerat liber şi tratat ca atare, de unde şi puternica dorinţă de împroprietărire nutrită de ţăranii lipsiţi de pământ. În întreaga perioadă premodernă, unul dintre sensurile libertăţii a fost acela de absenţă a obligaţiei de a intra în relaţii comerciale cu cineva pentru a-ţi asigura hrana zilnică.

Din acest punct de vedere, şerbii erau consideraţi (şi se considerau ei înşişi) liberi – erau „servi“, nu „sclavi“ – pentru că ei nu plăteau dări seniorului şi nu munceau pământurile sale decât pentru dreptul de a locui acolo. În măsura în care aceste dări erau plătite, pământul pe care locuiau era al lor. Ei aveau (şi le era recunoscut) un drept de proprietate asupra acelui pământ, deşi nu unul absolut, precum cel al nobililor sau al ţăranilor liberi, ci unul condiţionat. Şi tot din acest punct de vedere, comercianţii, bancherii, intelectualii, artiştii şi meşteşugarii, oricât de bogaţi ar fi fost şi de oricât prestigiu s-ar fi bucurat, aveau un statut social incert, pentru că nu erau autonomi.

Sorin Cucerai este traducător şi publicist