Caută 
1 MIN
Despre pâine
Pe 3 octombrie (de ziua Germaniei), am cumpărat trei pâini negre de Compan (cea de 500 gr). Ultimele două felii le-am mâncat în dimineaţa zilei de 15 octombrie la micul dejun. Când e bine coaptă, tare bine se ţine pâinea în general şi cea neagră de Compan, în cazul de faţă. Din păcate, nu-ntotdeauna-i bine coaptă. Măcar că în ultima vreme, s-a inversat relaţia „zile în care-i bine coaptă” şi „zile în care-i prost (insuficient) coaptă”. A existat o vreme când era de 1:3, acum pare a fi 3:1.
Ca fapt divers (şi nu prea): calitatea unei pâini se verifică prin felul în care se păstrează: dacă se păstrează bine, e bună. Şi sănătoasă! Evident, se păstrează bine doar când e bine coaptă. Pâinea care învecheşte urât n-are cum să fie sănătoasă. Iar cine vrea să mănânce mereu doar pâine proaspătă, greşeşte: nu-i sănătos să mănânci doar pâine proaspătă! Aviz amatorilor.
Despre mere cu nemiluita
Anul acesta, la Amnaş am avut recolta secolului (de până acum, desigur) de mere şi pere. Pare-se că „problema” asta au avut-o mulţi prin toată ţara. Am adunat cam tot – vorba aceea, nu se ştie ce va fi la anul (îndeobşte, el va fi mult mai modest, merii mei producând bine cam la doi ani…), iar 95% va deveni fructul cel mai uşor de transportat: limpezaş de Amnaş, mai exact.
Pe când aveam un blocaj pe motive de infrastructură (lipsa de butoaie), am golit găleţile de mere într-o ladă veche până s-a umplut cu vârf de vârf. Moment în care am făcut o poză şi a trebuit să descopăr încă o dată un adevăr banal: când vezi ditamai mormanul de mere (pe care urma să le tai bucată cu bucată), nu-ţi mai trebuie. Mere, adică. Dar când te afli în grădină şi găseşti un batul zâmbăreţ şi roşu-n obraji căzut din vârf de pom (unde n-ai putut ajunge la cules), te bucuri şi-l înfuleci cu plăcere! Morala banală: ce-i prea mult (se) strică. Sau: Hunger ist der beste Koch (foamea-i cel mai bun bucătar).
În fine, poza am postat-o pe FB. Şi m-am trezit cu un comentariu ce mă ducea hăt în trecut:
Christel Ungar-Ţopescu: „Da cand taiam gogosarii nimanui????”
MA: „Toamnă asemănătoare cu asta de anul ăsta! Pe 10 octombrie, dacă bine ţin minte, am făcut baie-n mare la Năvodari!!!”
CUT: „corect …si ne-a dus un ia-ma nene pe gratis…sa traiasca!”
MA: „Pt cine nu ştie: era… 1984!”
CUT: „si noi la munci …la Nazarcea pe priciuri…”
Ca să rotunjesc povestea: Christel Ungar mi-a fost colegă de facultate, iar pe când eram proaspeţi studenţi la UAIC, cu toţii (minus cei „scutiţi” – pe bune ori pe pile… şi minus anul IV, dacă bine ţin minte) am fost duşi cu un tren special de la Iaşi până la I.A.S (Întreprinderea Agricolă de Stat, pentru cine nu ştie) Nazarcea, în Dobrogea, la cules roşii şi ardei şi gogoşari şi tăiat gogoşari etc. „Romantism” ceauşisto-comunist, cum ar veni. Şi o aberaţie economică, aşa cum multe au fost pe atunci.
Despre moara copilăriei mele
Navigând eu pe FB, am descoperit o postare despre moara mare din Apoldu de Sus (unde m-am născut şi unde am copilărit, până ce ai mei s-au mutat înapoi la Amnaş, la sfîrşitul lui 1975, începutul lui 1976). O clădire impozantă, lângă care fostul proprietar (cel care construit-o în interbelic) îşi făcuse şi casă. Deci: „Moara + casa saseasca + anexe, Apoldu de Sus, judet Sibiu – 95 000 €”. Total teren: 1600 m². O fi mult? O fi puţin?
Teoretic, n-are de ce să-mi pese de moara asta. Practic, n-ai cum să nu te-ncarci cu nostalgie când locul în care te-ai născut şi în care ai copilărit, te-ai jucat, ai crescut şi ai trăit atâtea şi atâtea momente fericite (în ciuda a toate, de pildă în ciuda apetenţei tatălui pentru băutură – de, boală cumva „profesională” şi asta, pe lângă silicoza ce-i păştea pe morari), ce să mai, când un loc mirific (cum altfel?) şi mitic (dar binişor demitizat în anii din urmă) e scos la mezat a doua oară. Nu ştiu cine şi cum a cumpărat moara cu casă şi anexe cu tot (va fi fost încă o privatizare cu cântec cum au fost atâtea şi atâtea în ţara asta?), iar acum o vinde, arătând că s-ar preta la multe „activităţi comerciale”.
În ce mă priveşte, eu unul aş vedea acolo mai degrabă localizat un proiect cultural care ar include păstrarea morii ca o clădire industrială de patrimoniu! Of, câte nu s-ar putea face acolo…
Nivelul următor
… şi câte nu s-ar fi putut face în şi cu multe asemenea locuri prin toată ţara asta.
În unele, s-a făcut. Dar potenţialul exploatat al ţării e mult sub potenţialul existent, mai ales că sub guvernarea debilă a coaliţiei PSD-ALDE am ajuns să ne ocupăm (iar) de probleme gen independenţa justiţiei, stat de drept etc. – chestiuni ce păreau rezolvate odată cu aderarea la NATO şi la UE. Şi iată că nu sunt. Că ţara, în loc să urce pe spirala istoriei, a coborât pe ea, în chestiunile sus amintită chiar până înapoi la începutul anilor 1990, din păcate. Cu Dragnea pe post de Iliescu (dar sensibil mai prost), văzând în USR – partidul cel mai net şi mai articulat anti-PSD – inamicul ăl mai periculos, aşa cum Iliescu a văzut în PNŢ-CD-ul condus de Corneliu Coposu partidul cel mai „periculos” pentru ei, eşalonul doi din nomenclatura comunistă.
Altfel, pentru USR, atacul lui Dragnea de vineri („acest partid de extremă dreaptă, acest partid radical, USR” care a îndrăznit să-i ceară demisia, după ce trei sferturi din modificările aduse Codurilor penale au picat la CCR) e o confirmare că se află pe drumul cel bun.
