Despre păpuşi

Strada vuia de gălăgia copiilor care se jucau, trecând dintr-o curte în alta, târând după ei tot felul de jucării şi biciclete, şi trotinete. „Sunetul fericirii”, îşi spuse bărbatul, amintindu-şi, scurt şi intens, gustul copilăriei. Când ceata de puradei îşi fixă locul de înfruntare într-o curte de la capăt, după numai câteva momente totul începu să sune şi mai ales să arate ca un câmp de luptă: chiote, ţipete, râsete, plânsete, bufnituri, dar mai ales maşinuţe, mari şi mici, bucăţi de cretă colorată, cărţi, carioci, trenuleţe, ciorăpei, piese rătăcite dintr-un puzzle – cam tot ce se putea găsi la repezeală printre jucăriile Ilincăi, copilul-gazdă, fusese scos la repezeală în curte, ca semn al furiei oarbe care îi cuprinsese pe prichindei. Câinii se retrăseseră uimiţi şi speriaţi, oricum, fără replică, într-un colţ al curţii. S-a îndreptat discret către zona beligerantă, nu ca să domolească patima jocului, ci ca să tragă cu ochiul, să fure o fărâmă din bucuria micilor vandali. Pe pietrişul din faţa porţii, zăcea o păpuşă, victimă a confruntărilor. Căzuse într-o poziţie dramatică, cu piciorul drept pe lângă cap. Un pumn deschis era orientat în sus, altul în jos. Minim îmbrăcată, păpuşa părea un copil căzut de la mare înălţime. I se păru că nu poate scăpa de privirea ei atât de albastră, atât de vie. O privi intens şi simţi nevoia să se smulgă din contemplaţie. Numai că imediat dădu cu ochii peste o altă păpuşă, geamăna primeia, îmbrăcată într-o pijama-salopetă cu dungi albastre, care zăcea cu capul în jos, înfiptă în ţepuşele porţii metalice. Privea peste cap cerul, cu aceiaşi ochi albaştri ficşi, atât de clari, cum numai păpuşile şi copiii foarte mici pot avea.

Omul tresări. Scena i se părea de o cruzime atât de concretă, atât de naturală, încât îşi aminti şocul pe care-l avusese în copilărie, când a aflat că moartea transformă copiii în păpuşi. Primul mort pe care îl văzuse era o fetiţă de patru-cinci ani, din satul bunicilor. Stupoare i-a creat faptul că fetiţa aceea moartă arăta ca oricare fetiţă vie, era un copil ca şi ei; deci morţii sunt şi ei un fel de oameni, doar că dorm şi au o expresie foarte gravă. Dar cel mai bine semăna cu o păpuşă mare. Ei, hai, că am ajuns iar prea departe, se scutură bărbatul, ca să iasă din capcana gândurilor lipicioase. De fapt, era ceva ce nu îşi putea explica: niciodată, de când devenise, vorba ceea, om mare, nu reuşise să se uite insistent în ochii unei păpuşi. Avea aceeaşi problemă şi cu copiii mici, care au obiceiul să fixeze cu privirea: el era cel care întorcea primul ochii. Făcuse acest exerciţiu în câteva rânduri: încercase să se uite, cu toată seriozitatea, adânc în ochii unei păpuşi. Nu rezistase multă vreme. Îl amuzase rezultatul experimentului său, apoi începu să caute explicaţii. Ciudat, primul sentiment pe care îl resimţea dacă insista era cel de vinovăţie. Vinovăţie faţă de ce anume – asta nu ar fi ştiut să o spună. Dar o vinovăţie latentă, care stătea la pândă. Păpuşile sunt, îşi zicea, imagini concrete ale candorii. Uite, de exemplu asta, aruncată sub tufa de caprifoi, îşi spuse, recuperând de jos o păpuşă care stătea totuşi într-o poziţie mai puţin crudă: delicată, micuţă, privind drept la mine de parcă ar cere ajutor, cu ochii ei gri şi cu sprâncenele arcuite a nedumerire, cu bretonul abia despărţit la mijloc, cu pălărioara neagră, cu bujori în obrăjori, cu hăinuţele ei aspre, cusute parcă din pânză de sac, ţinând strâns la piept, cu un gest protector, un ursuleţ de pluş minuscul, care îşi îngropa faţa în haina ei, de parcă ar plânge. Şi mânuţele, atât de mici şi încercând să facă gesturi atât de calde, de mature! Cum să nu te înduişezi, cum să scapi de acest şantaj sentimental? Dincolo însă de eforturile de a-şi înţelege sensibilitatea în faţa păpuşilor sau măcar de a şi-o contempla, de a nu fugi de ea, simţi că este emoţionat. Realmente emoţionat. Şi ce rost are să decojeşti emoţia?

Dar păpuşile pot fi şi crude, foarte crude. Îşi amintea că găsise în casa unui prieten a cărui soţie colecţiona tot felul de jucării vechi, o păpuşă ieşită din uz, cu trupul moale, umplut probabil cu câlţi, având capul şlefuit dintr-un fel de marmură. Problema e că marmura aia sau ce o fi fost îşi pierduse luciul şi era fisurată, rozul iniţial era acum străbătut de zeci de fisuri, culorile se şterseseră, ochii erau două mici sfere albe înconjurate de un chenar murdar, de o nuanţă tulbure. Câteva mici urme roşcate mai înconjurau guriţa. Păpuşa părea venită din lumea de dincolo, îi arăta cum se poate pierde candoarea şi cum poate deveni o imagine a morţii, a dezintegrării.

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iaşi şi profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii ”Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi