Despre partide și anticorupție

Fără un sistem eficient de recompensare a membrilor, baza de recrutare a partidului se diminuează semnificativ, iar partidul riscă să se transforme într-o sectă populată aproape exclusiv de credincioși pasionați.

Trecând peste faptul că asta e suficient să-l scoată din politică, de vreme ce membrii intens ideologizați sunt proști politicieni, radicalizarea în credință, combinată cu un sistem precar de recompensare, generează riscul aproape iminent al sciziunii: membrii se vor împărții în tabere egal de radicalizate care vor sfârși prin a se excomunica reciproc.

Evident că un partid are nevoie de oameni de crez, dar are nevoie și de oameni care aduc voturi, și de expertiză, și de buni negociatori (utili atât în interiorul partidului, cât și în relația partidului cu alții), și de organizatori, și de recrutori ș.a.m.d.. Un partid care nu are soluții de recompensare pentru toate categoriile astea stă doar pe crez – iar un partid care stă doar pe crez sfârșește prin a face implozie.

Cât despre accesul la resurse materiale, chestiunea e prea evidentă pentru a necesita vreun comentariu.

Ei bine, din motive care țin de structura economiei românești din 1990, de memoria instituțională a partidelor interbelice și de volatilitatea ridicată a electoratului, partidele din România au soluționat cele două probleme (sistemul de recompense și accesul la resurse) prin cartelizare: prin branșarea partidului la resursele publice.

Asta le permite simultan să își recompenseze membrii (oferindu-le funcții în sistemul public) și să aibă acces la resurse (atât direct cât și indirect, prin contracte publice).

Pe scurt, cartelizarea a reprezentat un răspuns rațional la două amenințări existențiale cu care se confruntă orice partid. În timp însă, partidele au devenit dependente de accesul la resurse publice, așa încât intensificarea luptei anticorupție le-a luat prin surprindere.

Partidele din democrațiile avansate au dezvoltat în timp un sistem de revolving doors și rețele de ONG-uri, think tank-uri și alte organizații care să permită recompensarea membrilor. În plus, ele au învățat să controleze volatilitatea electorală astfel încât să se bazeze pe un flux relativ constant de venituri.

În România nu există nimic asemănător deocamdată. Prin urmare, cartelizarea rămâne singura soluție existentă și a cărei eficiență a fost probată: dacă se racordează la resursele publice, partidele nu mor și pot rămâne în competiția politică (firește, asta dacă nu fac erori colosale și nu sunt excesiv de stupide, cum a fost cazul cu PNȚ).

Concluzia e atât simplă, cât și neplăcută pentru actualii arhangheli ai anticorupției. Cum cartelizarea e o soluție rațională care rezolvă problemele existențiale ale unui partid politic, și cum cartelizarea generează corupție politică la un nivel greu de tolerat după standardele curente, partidelor trebuie să li se ofere soluții alternative și eficiente de recompensare a membrilor și de acces la resurse.

Dacă astfel de soluții nu vor fi găsite, propuse și implementate, partidele (în special cele mari, adică cele care chiar contează) vor sabota, direct sau indirect, lupta anticorupție, din simplul motiv că ea le subminează capacitatea de supraviețuire.

Iar dacă anticorupția va avea câștig de cauză și vechile partide vor fi cumva înlăturate din sistem în condițiile inexistenței de soluții alternative la problema recompensării membrilor și la cea a accesului la resurse, rezultatul cel mai probabil va fi dispariția politicienilor profesioniști și a partidelor stabile, cu consecințe deloc dezirabile.

Vom ajunge să avem un sistem public mai puțin corupt (ceea ce e excelent), dar partide instabile și politicieni de mâna a treia (ceea ce e rău). Adică rezolvăm o problemă și creăm alta, la fel de gravă.

Dacă vrem un sistem public mai puțin corupt și un sistem politic sustenabil, cu partide stabile și cu politicieni profesioniști și talentați, nu ne rămâne decât să căutăm și să găsim, pentru partide, soluții eficiente de recompensare a membrilor și de acces la resurse (altele decât cartelizarea, evident).

Din păcate însă, astfel de căutări nu se numără printre preocupările curente ale activiștilor anticorupție – poate și din cauză că activiștii respectivi nu fac parte din vreun partid politic și, în consecință, ignoră cu desăvârșire problemele legitime cu care se confruntă partidele.

Sper însă că o perspectivă dinspre partidele mainstream spre societatea civilă (sau spre noile partide, despre a căror stabilitate instituțională încă nu știm nimic) ne poate ajuta să gândim strategii mai eficiente de combatere a corupției politice.

Sorin Cucerai este traducător şi publicist

Publicitate și alte recomandări video