Caută 
1 MIN
Scriam săptămâna trecută că în societăţile tradiţionale (cărora aici le-am zis "închise"), schimbul de daruri era şi este un instrument de socializare. Cel care făcea darul era, prin asta, "înfiat" de către primitor, care la rândul lui era ţinut să-l sprijine aşa cum sprijini un membru de familie. Societăţile tradiţionale nu sunt societăţi de anonimi, deci pentru supravieţuire e obligatoriu să ai relaţii personale de tip cvasi-familial cu producătorii/ distribuitorii de resurse.
Mai demult numeam "privilegii" tipul ăsta de relaţii de tip (cvasi)familial, iar pe celălalt tip de relaţii, cel neutru, impersonal, universalizabil, specific interacţiunii dintre anonimi îl numeam "legi". În terminologia asta, societăţile tradiţionale/ închise funcţionează pe bază de privilegii. Privilegiile pot fi "cumpărate", dar nu ca efect al unui calcul economic, ci al unui calcul social, fiindcă ceea ce "cumperi" de fapt e o relaţie socială, "înfierea" într-o "familie".
De-asta ziceam că mita nu e consecinţa unui calcul economic în cazul românilor, care trăiesc încă într-o societate de tip tradiţional/ premodern. Tocmai ubicuitatea fenomenului arată că aici e vorba de vechiul schimb de daruri – prin cadoul monetar încercând să obţii o relaţie privilegiată, personală, de tip cvasifamilial cu administratorul unei resurse. Prin mită vrei un favor, o excepţie de la regula de tip "lege", deci o evaluare a situaţiei după regula de tip "privilegiu"; vrei personalizarea relaţiei după modelul relaţiilor familiale. Deci "darul" nu are ca scop principal obţinerea unui bun economic, ci obţinerea unui bun social – asimilarea într-o "familie".
Acum, evident că relaţiile sociale au consecinţe economice. În interiorul unei familii există distribuţie de resurse: chiar şi oaia neagră a familiei primeşte, măcar din când în când, o farfurie cu mâncare, fiindcă e totuşi un membru de familie. Deci relaţiile de tip "privilegii" au drept rezultat accesul la resurse, ca şi relatiile de tip "legi".
Dacă relaţiile de tip "privilegii" asigură un acces mai bun la resurse decât relaţiile de tip "legi" pentru majoritatea membrilor unei societăţi, societatea va rămâne tradiţională (sau "închisă", sau "premodernă"). Iar "mai bun" poate însemna foarte multe lucruri: mai sigur (deci mai predictibil, mai puţin stresant, cu un risc mai mic de a rămâne fără plasa de siguranţă), mai mult (acces la o cantitate mai mare de resurse – mai ales dacă te afli pe treptele superioare în ierarhia "familiei"), mai uşor (odată stabilit locul tău în ierarhia "familiei", deci "porţia" care ţi se cuvine, nu ai concurenţi pe locul respectiv), mai uşor de înţeles (în special în mediile în care socializarea se produce preponderent în familia extinsă şi în care "independenţa individuală" echivalează cu "singurătatea", deci cu o traumă emoţională) şamd.
Cred că acum e limpede de ce România a eşuat şi continuă să eşueze în tranziţia ei de la o societate închisă la una deschisă. Dacă ne uităm la toate reformele care au avut loc în Principate şi ulterior în România din 1820 şi până astăzi (inclusiv la reformele produse de comunişti), vom constata că niciuna, dar absolut niciuna nu aduce atingere familiei lărgite, pe modelul căreia se construiesc societăţile tradiţionale.
Indivizii independenţi care interacţionează între ei după reguli universale şi impersonale nu sunt produsul natural al socializării. Ca şi capitalismul, individul este un produs artificial. Pentru a-l produce, trebuie să iei măsuri active de distrugere/ destructurare a modelului familiei lărgite.
La nivel elementar, asta înseamnă scoaterea cât mai timpurie cu putinţă a tinerilor din mediul familial – prin construcţia de locuinţe cu chirii accesibile studenţilor şi celor cu un job de tip entry level, limitarea (preferabil anularea) barierelor de intrare pe piaţă, transformarea în marfă a unor activităţi gospodăreşti (de ex., vine bunica să stea cu copiii sau mama să-ţi gătească? Trebuie să declari asta la forţele de muncă şi la fisc, altfel e evaziune fiscală şi muncă la negru), un sistem de welfare decent, care să-ţi asigure subzistenţa în perioadele dintre joburi, plus un sistem de educaţie/ training care pune accent pe autonomie individuală în detrimentul conformismului social. Ar mai fi şi alte măsuri mai sofisticate, dar la nivel elementar cele menţionate mai sus sunt suficiente.
Pe scurt, individul ca entitate anonimă se produce prin crearea unei distanţe geografice şi economice între el şi membrii familiei lărgite. Dacă ar fi luate măsurile de mai sus – şi altele similare pe linia producerii de distanţă geografică şi economică – România ar deveni o societate deschisă pe parcursul unei singure generaţii.
Eşecul modernizării la români (ca şi la alte societăţi) nu e un mister, nu e un blestem, nu e un defect al poporului român; e, pur şi simplu, o neutilizare a mecanismelor care produc indivizi – deci păstrarea intactă a mecanismelor care produc persoane.
Sorin Cucerai este traducător şi publicist
