Despre Schumpeter şi o definiţie a democraţiei

În general, elita se referă la o minoritate de indivizi care, în virtutea unor însuşiri moştenite sau dobândite, ocupă poziţii la vârful piramidei sociale, asociate prestigiului şi privilegiilor, exercitând puterea sau influenţând mecanismele de elaborare şi implementare a deciziilor. În armată, se spunea că, unde-s doi, unul comandă! Tot aşa, în orice grup sau organizaţie există o minoritate care decide. În ceea ce priveşte democraţia, aveam în minte o definiţie furnizată de Abraham Lincoln care spunea că este „puterea poporului, exercitată de către popor, pentru popor”. În această situaţie, întrebarea care se pune este cum poate fi acomodată teoria minorităţii conducătoare (elita politică, clasa conducătoare, elita guvernamentală) cu teoria majorităţii conducătoare (poporul, masele, mulţimea)?

Faptul că societatea este condusă în mod inevitabil de o minoritate de indivizi pe care o numim „elită” este o realitate care nu poate fi tăgăduită. Parafrazându-l pe sociologul Robert Michels, când spunem organizaţie, spunem elită. În timp ce elitele reprezintă forme concrete de organizare şi acţiune, nu acelaşi lucru putem spune despre democraţie. Privind la modul în care funcţionează unele democraţii contemporane, ne întrebăm dacă democraţia nu a rămas un simplu „concept de hârtie” sau un ideal pentru îndeplinirea căruia eforturile sunt zadarnice. Din moment ce tot cei puţini, puternici, bogaţi şi organizaţi conduc societatea, ce rost mai are democraţia?

Inadecvarea democraţiei cu realităţile (politice, economice, sociale şi culturale) tot mai complexe ale societăţilor contemporane este sesizată şi de economistul şi sociologul de origine austriacă Joseph Alois Schumpeter în cunoscuta sa lucrare Capitalism, Socialism and Democracy, apărută în anul 1942.[1] Schumpeter s-a născut în 1883, la Triesch, pe atunci parte a Austro-Ungariei, în acelaşi an în care s-a născut şi celebrul economist John Maynard Keynes. S-a format la şcoala de economie de la Viena, avându-i ca mentori pe profesorii Carl Menger (1840-1910) şi Eugen von Böhm-Bawerk (1852-1914) care au inspirat multe generaţii de economişti. Schumpeter şi-a început cariera universitară la Universitatea din Cernăuţi, unde se preda în limba germană. Mai apoi, în 1911, devine profesor la Universitatea din Graz, iar în 1932 traversează Atlanticul şi ajunge profesor la Harvard University. În viziunea sa, elitele sunt „forţele motrice ale istoriei”, întruchipând superioritatea naturală a unei minorităţi formată din invidizi care posedă anumite talente (inteligenţă, organizare, mobilizare, avere) şi asumă conducerea celor mulţi, a poporului.[2]

Inspirat de teoria cererii şi ofertei din economie, Joseph Schumpeter formulează ceea ce se numeşte „teoria competitivă a democraţiei” sau „teoria democraţiei prin conexiune inversă”.[3] Pentru a înţelege ce este democraţia, profesorul de la Harvard ne propune să nu ne mai raportăm la democraţie ca la un „ideal tip”, ci să punem în paranteze componenta normativ-prescriptivă a democraţiei şi să vedem ce este democraţia în realitate. Abordarea democraţiei la Schumpeter se centrează pe aspectele descriptiv-empirice ale acesteia, pe modul în care funcţionează democraţia în fapt, pe practica democratică. Astfel, democraţia nu este altceva decât un set de proceduri prin care cei mulţi (poporul/ masele/ mulţimea) sunt convocaţi la intervale regulate de timp (alegeri) să-i aleagă pe cei puţini (elitele) care exercită puterea politică.

Schumpeter nu respinge democraţia ca ideal, dar ne invită să ne focalizăm atenţia pe instituţiile, mecanismele şi procedurile electorale care au ca finalitate generarea unei elite politice care urmează să guverneze. În mod analog funcţionării pieţei libere, alegătorii reprezintă cererea de politici publice, iar politicienii care se înscriu în competiţia pentru voturi reprezintă oferta politică (ideologii, politici, programe). Din jocul cererii şi ofertei politice rezultă elita guvernamentală, acea minoritate politică care exercită efectiv puterea. Prin această teorie competitivă a democraţiei, Schumpeter reuşeşte să împace oarecum elitele cu democraţia, spulberând, am putea spune, iluzia că în democraţie conduc cei mulţi.

Deşi a fost criticat de către unii sociologi şi politologi pentru definiţia „minimalistă” a democraţiei, Schumpeter poate fi considerat unul dintre precursorii elitismului democratic – şcoala de gândire care îşi propune să rezolve contradicţia dintre „guvernarea minorităţii dominante” şi „guvernarea poporului”.[4] Relevanţa acestei probleme continuă şi astăzi, când mulţi dintre noi ne punem întrebări despre ce (mai) înseamnă democraţia, care sunt rezultatele procesului democratic şi de ce elitele guvernamentale care se succed la putere nu produc bunăstare pentru cei mulţi.

Abordarea democraţiei ca proces de tip cerere şi ofertă nu înseamnă că cei mai buni şi mai competenţi câştigă alegerile sau că elita politică va guverna în folosul poporului. Aşa cum ştiinţa economică furnizează o mulţime de exemple de pieţe economice dereglementate, dominate de monopolurile companiilor de tot felul şi de aiurea, tot aşa şi competiţia democratică ne aduce de prea multe ori în situaţia de a fi conduşi de elite incompetente, corupte sau „degenerate”, aşa cum ar spune sociologul elitelor Vilfredo Pareto. Inspiraţi de definiţia democraţiei a lui Schumpeter, în apropierea alegerilor ne întrebăm cum poate fi reformată, ameliorată, consolidată democraţia în România astfel încât la conducerea statului să ajungă elite politice preocupate mai degrabă de interesul celor mulţi, decât de propriul interes.

Ciprian Iftimoaei este director adjunct la Direcţia Judeţeană de Statistică Iaşi şi lector asociat doctor la Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi