Disoluţii (I)

Jonathan Franzen (n. 1959) este unul dintre cei mai mari scriitori americani, cu o operă deja vastă. Cel puţin două dintre romanele lui mi se par excepţionale (ambele au apărut, în versiuni româneşti, la Editura Polirom). Primul este The Corrections/ Corecţii, o creaţie de prim rang (recompensată de altfel, în 2001, cu National Book Award), iar al doilea Freedom/ Libertate. Franzen urmăreşte în aceste texte problemele identitare ale Lumii Noi în era postindustrială. Corecţii şi Libertate sunt romanele unor universuri destrămate, concentrându-se pe schimbări/ căutări de identitate în spaţii descompuse, pe reprimare şi exhibare (ca faţete contradictorii şi, deopotrivă, extreme, ale istoriei în continuă transformare). Corecţii, de pildă, ilustrează un lung şir de transformări impredictibile. Putem vedea scrierea fostului bursier Fulbright în Europa (Franzen a predat la Berlin sub auspiciile celebrului program de schimb academic) ca pe o radiografie a fărâmiţării graduale a „Americii profunde”, datorate influenţei tot mai insistente a „Americii (post)moderne”. Nucleul acestui transfer de identitate este Midwest-ul anilor cincizeci şi, în special, o familie tradiţională din spaţiul respectiv (conservator prin definiţie), familie supusă – pe fondul emancipării Statelor Unite – unor metamorfoze imprevizibile.

Enid şi Alfred Lambert formează un cuplu tradiţional, închegat în spiritul bătrânelor stereotipuri puritane, moştenite din America pionierilor. Descrierea momentului de constituire a căsniciei, dincolo de umorul negru, nu lasă nici o umbră de suspiciune vizavi de marotele lumii de început colonizator, marote transmise, obsesional, generaţiilor ulterioare: „La pensiune sosi, la câţiva ani după război, un tânăr inginer metalurgist, proaspăt transferat în St. Jude pentru a administra o turnătorie. Era un băiat musculos, cu buze pline şi păr des, cu trup şi costume de bărbat. /…?/. O dată sau de două ori pe seară, în timp ce servea cina la masa mare şi rotundă, Enid privea peste umăr şi îl surprindea uitându-se la ea, făcându-l să roşească. /…/. Se logodiră curând şi plecară într-o călătorie castă cu trenul de noapte până în McCook, Nebraska, în vizită la vârstnicii lui părinţi. Tatăl avea o sclavă cu care era căsătorit”. Se subînţelege că, mai târziu, în interiorul sistemului domestic al celor doi, comunicarea este minimă şi neesenţială. Aidoma părintelui său, Alfred îşi ia o sclavă, pe Enid, pentru a-i oferi o familie şi pentru a o numi „soţie”. Enid dă naştere la trei copii şi ţine o casă imensă, unde Alfred – inginer la o mare companie – vine ca musafir taciturn. Personalităţile soţilor sunt reprimate până la inhibiţia cea mai adâncă, orice tentativă de interrelaţionare fiind sortită eşecului, întrucât trece drept „exces” şi nepermis „libertinaj”.

Totuşi, copiii soţilor Lambert produc mutaţia de identitate. Gary, Denise şi Chip sunt mesagerii unei noi istorii care îi îndepărtează de părinţi. Gary, individ social activ, cu multiple responsabilităţi, se refugiază într-un alcoolism discret, investigat de autor cu tensiune patetică. Celălalt fiu al soţilor Lambert, Chip, îşi mistifică insuccesul social şi financiar în New York, mimând colaborarea la o gazetă de prestigiu. Funcţionează, pe rând, ca profesor de colegiu (relaţia cu o studentă şi folosirea drogurilor îi aduc însă o concediere rapidă şi definitivă), ziarist la publicaţii mărunte, ajungând, printr-un joc al destinului, să lucreze pentru mafia ex-sovietică, în Lituania. La Vilnius joacă rolul unui investitor american. Va scăpa de furia mafiei locale numai printr-o evadare à la Harrison Ford, cu accente senzaţionale, de thriller poliţist. În sfârşit, Denise, chèf la restaurante sofisticate, îşi descoperă identitatea bisexuală, angajându-se, halucinant, într-o relaţie adulteră, concomitent, cu propriul patron şi cu… soţia acestuia. Rezultatul aventurii duble este dezastruos, împingând-o pe singura fiică a familiei Lambert către depresie profundă. Artefactul de construcţie a palierelor narative îl constituie dorinţa lui Alfred şi a lui Enid de a reuni familia pentru un ultim Crăciun (Al, în fază terminală a bolii Parkinson, pare complet decrepit). Reuniunea are loc greu şi doar pentru a da protagoniştilor sentimentul total al alienării şi dezintegrării familiale. Moartea lui Alfred e studiată cu metode naturaliste, ca un experiment ştiinţific, în care indivizii participă detaşat şi exterior (Gary vădeşte chiar, la un moment dat, impulsul „pragmatic” de a-şi împuşca tatăl, oricum muribund, şi de a-şi scuti astfel mama de ororile spectacolului biologic al senilităţii). Putem vedea aici o reminiscenţă de „duritate” existenţială de la generaţia anterioară, dar şi o „vidare” sufletească, inerentă, a promoţiei actuale. Corecţii devine, de aceea, inspecţia minuţioasă a unei sucombări, unde identităţile, psihologiile şi emoţiile sunt mutabile, lipsite de stabilitate, precum măştile în butaforia sugerată de commedia dell’arte.

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi