Disoluţii (II)

Libertate, alături de Corecţii (de care mă ocupam săptămîna trecută), celălalt mare roman al americanului Jonathan Franzen, urmăreşte tot problema disoluţiei familiale şi identitare (la trei generaţii de data aceasta), proiectând conotaţiile metafizice, indirect, în cadrul mai larg al istoriei mentalitare americane. Prim-planul scenei narative este ocupat acum de familia Berglund (percepută într-un interval cronologic cu debut mai recent decât în cazul clanului Lambert din Corecţii – ultimii treizeci de ani). Protagonişti sunt soţii Walter şi Patty Berglund, părinţii liberali ai unui băiat, Joey, şi ai unei fete, Jessica. Walter e avocat şi are preocupări ecologiste intense, în timp ce Patty s-a consolat cu o existenţă de casnică, deşi a avut, la rândul ei, o tinereţe extrem de dinamică. A făcut baschet la un nivel de elită, primind chiar bursă de studii pentru a juca în echipa Universităţii din Minnesota, şi a fost o studentă de vârf. Un accident nefericit a scos-o însă din lumea activă a sportului, îndrumând-o spre consolarea timpurie cu rolul de mamă şi soţie. Liberalismul cuplului Berglund pare generat şi de un recul psihanalitic. Amândoi provin din familii conservatoare – Walter din imigranţi la a doua generaţie, tradiţionalişti şi uşor rudimentari, Patty din republicani bogaţi, destul de obtuzi şi, mai ales, neprincipiali (trec, de pildă, cu seninătate peste violarea fiicei lor la o petrecere, întrucât agresorul este progenitura unui superior pe linie politică şi financiară).

În mod curios totuşi, vocaţia democratică a părinţilor nu trece şi către copii (aşa cum, de altfel, odinioară, nici conservatorismul bunicilor nu marcase vieţile părinţilor). Joey cel puţin e un adolescent şi, apoi, un tânăr revoltat, părăsindu-şi familia pentru a locui cu iubita (încă din faza pre-puberă) Connie – cu care se şi căsătoreşte la vârsta de douăzeci de ani. Ca student, devine republican înfocat, apără intervenţia lui Bush în Irak, face afaceri transatlantice dubioase şi intră în familia unui politician neo-conservator, cu înclinaţii sioniste, pe care îl admiră. După plecarea copiilor, soţii Berglund ajung la derută. Ceea ce crea impresia familiei perfecte îşi dezvăluie, treptat, „vinile tragice” – ocultate ani la rând, sublimate în surâsul perfid al fericirii absolute. Patty se consumă în frustrări existenţiale majore (relaţia austeră cu proprii părinţi, oprirea abruptă a carierei sale sportive şi, deasupra tuturor, dragostea reprimată brutal, încă din tinereţe, pentru Richard Katz, bunul prieten al lui Walter, cantautor suficient de celebru şi natură boemă, nesupusă convenţiilor şi constrângerilor sociale), ajungând la alcoolism şi, ulterior, la psihiatru (la îndemnul acestuia, scrie, terapeutic, o „autobiografie”, unde mărturiseşte două episoade de relaţii intime pasionale, aproape violente, cu Richard, episoade ce vor fi lecturate, accidental, şi de către Walter). Walter se implică, în mod similar, cu ardoare, în ecologie, pentru a suplini, simbolic, neîmplinirile unei vieţi marginale. Să observăm că, în contextul aceluiaşi „joc al substituţiilor”, personajele lui Franzen îşi ascund frecvent, cu un stoicism suspect, traumele personale.

Punctul culminant al „disoluţiei” din Libertate îl constituie revelarea pentru Walter a vieţii secrete duse de către Patty. Momentul are valoarea vechilor „epifanii” din proza lui Joyce. Aflând despre trădarea soţiei, avocatul ecologist intră în criză profundă, conştientizându-şi ratarea proprie. Începe, compensator, o relaţie cu asistenta lui mult mai tânără, Lalitha, iar familia Berglund, inevitabil şi previzibil, se destramă (pentru a se uni totuşi, mai curând formal, în final). Pentru Jonathan Franzen, „lumea în disoluţie” (indiferent de contextul istoric în care ea se articulează) nu reprezintă numai o metaforă epică – un „mobil” de construcţie ficţională, cum ar veni -, ci o realitate intrinsecă a istoriei, în integralitatea sa. Acest autor dezvăluie, indubitabil, cum spuneam deja în analiza anterioară, trăsături de mare scriitor. Vede întregul în detalii, fără a încerca să-l impună, abuziv, în conştiinţa cititorilor, pe cel dintâi. Lectorul e liber să-şi aleagă varianta de „preluare” care-i convine, în romanele lui Franzen. Poate citi „istoria mică” şi, astfel, aprecia inventivitatea epică a prozatorului, dar, concomitent, poate citi acolo şi „istoria mare”, iar, de pe acel palier, are şansa, ultimativ, să sesizeze strălucirea literaturii adevărate.

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi