Distrugerea statuilor

Furia dărâmării statuilor pe motive ideologice a cunoscut, în ultimii ani, episoade acute. Avem acum o carte a unui istoric, Dimitri Casali, care descrie şi analizează fenomenul: Aceste statui pe care le distrugem (Plon, 2023). În spate se află ideologia woke şi ceea ce se numeşte cancel culture, cultura anulării, a ştergerii. Ea nu priveşte doar statuile, ci şi monumentele, cărţile, operele de artă etc. În 2020, în Ontario, Canada, cinci mii de cărţi considerate discriminatorii au fost distruse (arse!); cărţile se aflau în biblioteci şcolare. Punctul zero al operaţiei de demolare a statuilor este reprezentat de incidentele care au însoţit manifestaţia de protest împotriva dărâmării, la Charlottesville, a statuii generalului sudist Robert Lee. Moartea lui George Floyd, în 2020, a dat un nou impuls isteriei demolatoare. De atunci, au fost puse la pământ sau vandalizate sute de statui şi monumente, întâi în Statele Unite, curând după aceea şi în Europa. Capetele de acuzare: respectivele personaje istorice glorificate prin statui au fost rasiste sau au practicat sclavia. Inutile par să fi fost apelurile la raţiune datorate unor mari istorici, care au arătat că nu putem aplica trecutului certitudinile prezentului şi că judecăţile retroactive sunt fără temei, reflectând confuzia între epoci istorice diferite. Dacă am merge pe linia adoptată de wokişti, am ajunge la concluzia că mai toate figurile celebre ale istoriei au comis crime în masă, au asasinat sau şi-au exploatat semenii. Or, sclavia – pentru că ea este în primul rând incriminată – a existat dintotdeauna, de fapt de când există războaie. E un abuz să arunci toată vina asupra europenilor: au practicat intens sclavia arabii, otomanii, a existat şi o sclavie intra-africană. În plus, musulmanii castrau, în condiţii îngrozitoare, victimele, de unde o mortalitate ridicată. Iar maurii au luat în sclavie un milion două sute cincizeci de mii de europeni, lucru de care nu mai vorbeşte nimeni…

Avem a face, aşadar, cu o instrumentalizare ideologică a memoriei. Fenomenul odios, detestabil al sclaviei şi al comerţului cu sclavi e folosit pentru a-i culpabiliza pe europeni şi pe americani, dar numai pe ei. În Franţa, legea Taubira din 2001 vorbeşte exclusiv de sclavia transatlantică şi precizează că „onoarea descendenţilor de sclavi” trebuie apărată, ceea ce introduce pentru prima oară în istorie, notează Casali, straniul principiu al „nenorocirii ereditare”. Condamnarea vehementă a europenilor şi, în general, a „omului alb” trece sub tăcere elemente esenţiale: primele naţiuni care au abolit sclavia au fost Regatul Unit – în 1833, Suedia – în 1847, Franţa – în 1848. Nici o ţară arabă, africană sau asiatică nu şi-a făcut mea culpa pentru trecutul ei sclavagist, ba chiar există astăzi locuri pe glob unde se practică sclavia: în 2017 s-a descoperit, în Libia, un târg de sclavi, Mauritania a abolit sclavia în 2007, Nigerul şi Mali au practicat-o, oficial, până în anii 1980.

Cea mai mare parte a cărţii lui Casali este consacrată unor cazuri ilustrative pentru nebunia woke şi pentru aberaţiile cărora ea le dă naştere. Colbert, spre exemplu. Celebrul ministru al lui Ludovic al XIV-lea a fost, în secolul XVII, un mare reformator al statului, a dezvoltat finanţele, comerţul, agricultura, manufacturile, s-a preocupat şi de legislatură, de cultură etc. Franţa a devenit astfel cel mai puternic, cel mai bogat şi cel mai populat stat din Europa. Ce i se reproşează lui Colbert? Că a fost iniţiatorul Codului negru care, în 1685, reglementa comerţul cu sclavi africani. În fapt, arată Casali, Codul intervenea într-o zonă în care domnea arbitrariul total, statul interpunându-se între proprietari şi sclavi tocmai pentru a elimina abuzurile. Codul îşi propunea să amelioreze condiţiile de viaţă ale sclavilor. Ar fi absurd să-i reproşăm lui Colbert că nu a eliminat complet sclavia, în contextul istoric respectiv, lucrul era imposibil. Să adăugăm că acest Cod negru se aplica exclusiv în colonii: de îndată ce un sclav intra pe pământul Franţei el devenea un om liber (Ludovic al X-lea decretase, în 1315: „nimeni nu e sclav în Franţa”). Un tratament similar i s-a aplicat lui Mahé de la Bourdonnais care, în secolul al XVIII-lea, a populat şi a modernizat insulele din Oceanul Indian care vor fi teritoriile franceze „de peste mări” („d’Outre Mer”), personaj transformat într-un simbol detestabil al „supremaţiei albe”. Faimosul avocat, om politic, fost ministru al justiţiei Robert Badinter, declara în 2010, cu trimitere la legea Taubira: „Legile memoriale, pe care le-aş numi şi legi ale compasiunii, n-au ce căuta în arsenalul legislativ”. O altă victimă a „revizionismului” woke este Voltaire, acuzat de rasism, antisemitism şi de faptul că s-a îmbogăţit de pe urma comerţului cu sclavi negri! El a avut, într-adevăr, acţiuni la Compania Indiilor, dar a condamnat categoric, în scrierile sale, cruzimea sclavagismului. Statuia lui Voltaire din Paris a fost în repetate rânduri vandalizată şi, în final, mutată într-un loc mai „ferit”, unde n-o vede mai nimeni. De neînţeles este distrugerea statuilor lui Victor Schoelcher, cel care, în 27 aprilie 1848, a abolit sclavia! Şi Napoleon, şi de Gaulle au fost acuzaţi de colonialism şi de rasism! În Marea Britanie, mânia wokiştilor i-a vizat pe amiralul Nelson, pe regina Victoria şi pe Churchill! În Statele Unite, pe George Washington şi pe Thomas Jefferson, adică pe „părinţii fondatori”, a căror vină inexpiabilă este că posedau sclavi, chiar dacă au jucat un rol decisiv în abolirea sclaviei. Trebuie precizat că, în marea majoritate a cazurilor, statuile distruse erau şi opere de artă valoroase, făcând parte din patrimoniul cultural.

Concluziile sunt uşor de tras. Frenezia negatoare woke e urmarea obscurantismului, a fanatismului şi a inculturii. Ideologii woke au cale liberă în mass-media, au pătruns în universităţi şi în şcoli. Acţiunile lor n-au nimic comun cu adevărul istoric. Ei pretind că fac dreptate celor ai căror strămoşi au fost umiliţi şi exploataţi, în realitate manipulează istoria şi adâncesc fracturile sociale.

Alexandru Călinescu este profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor