Dumnezeul lui Spinoza

*

Dumnezeul lui Spinoza cu care stă de vorbă filosoful e chiar însuşi Spinoza reflectat printr-o lentilă ce măreşte contururile proiectându-i dimensiunile atât înlăuntru, cât şi în afara sa, în hăul cosmic. Dialogul sau, mai bine zis, monologul are menirea de-a pune în ecuaţie raportul dintre om şi creatorul său.

Extrag din acest monolog câteva fragmente relevante pentru modul cum îl percepe Baruch Spinoza pe Dumnezeu. Înainte de asta, ţin să precizez, pentru o mai bună interpretare a opiniilor sale, faptul că Spinoza considera că majoritatea religiilor sunt fenomene trecătoare în raport cu substanţa universală eternă, din care se nasc toate lucrurile şi probabil toate ideile şi fenomenele de natură materială şi spirituală. Substanţa, în concepţia filosofului, nu are totuşi o realitate materială, ci e de esenţă metafizică, fiind dotată cu atribute infinite, din care însă inteligenţa noastră, din pricina capacităţii sale limitate de cunoaştere, nu poate percepe decât două: lumea obiectelor materiale şi diverse forme ale manifestărilor gândirii.

Adevărată cunoaştere, postulează filosoful, se realizează pe calea intuitivă, care e totodată şi sursa iubirii spirituale a lui Dumnezeu, în timp ce nemurirea se obţine prin identificarea cu substanţa eternă.

Dar iată fi fragmentele extrase:

„Nu mai da vina pe mine pentru viaţa ta nenorocită. Nu ţi-am spus niciodată că e ceva în neregulă cu tine sau că eşti un păcătos sau că sexualitatea ta e un lucru rău. Sexul e un cadou pe care ţi l-am făcut şi cu care îţi poţi exprima dragostea, extazul, bucuria. Aşa că nu mă învinovăţi pe mine pentru tot ceea ce alţii te-au făcut să crezi.”

Probabil că sexualitatea în viziunea lui Spinoza constituie o cale către revelaţie. Ea suplineşte raţiunea, căci, dacă ar poseda doar raţiune, omul nu ar putea simţi pe deplin bucuria de a trăi. Sexul e instrumentul prin care clipa eternităţii se varsă în clipa efemeră, conectând individualitatea la substanţa unică. Prin intermediul lui proliferăm în spaţiu şi în timp, reproducându-ne şi diversificându-ne formele.

„Nu mai citi presupusele scripturi sacre – îl povăţuieşte Dumnezeu prin intermediul lui Spinoza pe om -, care nu au nimic de-a face cu mine.” Căci ele te duc, lasă să se înţeleagă Dumnezeul, pe un drum greşit.

Şi după acest sfat, urmează un pasaj sublim: „Dacă nu poţi citi într-un răsărit de soare – îi spune Dumnezeu -, într-un peisaj, în aspectul prietenilor tăi, în ochii fiului tău…. nu mă vei găsi în nici o carte.”

Nu e de mirare că având astfel de idei de natură panteistă, în anul 1655, la vârsta de 23 de ani, Spinoza a fost exclus din comunitatea evreiască de la Amsterdam.

Probabil că ar fi fost exclus şi astăzi chiar şi din creştinism sau dintr-o altă religie monoteistă. Negarea originii sacralităţii vechilor scripturi nu poate fi privită decât ca o erezie. O soartă similară a avut-o şi Tolstoi, pe care biserica ortodoxă rusă l-a excomunicat. Şi Tolstoi încerca să perceapă lumea în sens panteist. Or, lucrurile astea nu se iartă. Religia e întemeiată pe canoane, nerespectarea lor putând deveni periculoasă pentru orice cult.

„Eu sunt iubire pură, îi spune Dumnezeu. De aceea, nu-mi mai cere iertare, nu e nimic de iertat. Dacă te-am făcut, te-am umplut de pasiuni, limitări, plăceri, sentimente, nevoi, neconcordanţe, liber arbitru. Cum te pot învinovăţi dacă răspunzi la ceva ce am pus în tine?” Căci Eu, am putea adăuga continuând dizertaţia lui Dumnezeu, te-am făcut ca să fii un suflet viu şi nu unul mort.

Şi Dumnezeu continuă argumentaţia: „Cum te pot pedepsi pentru că eşti aşa cum eşti, dacă eu sunt cel care te-a făcut? Crezi că aş putea crea un loc unde să-mi ard copiii care se comportă urât pentru restul eternităţii? Ce fel de zeu ar face asta?”

Ajungând cu argumentaţia aici, Dumnezeul lui Spinoza apasă pe un punct sensibil în ceea ce priveşte comportamentul credincioşilor: „Nu mă mai lăuda! Crezi că sunt un Dumnezeu egocentric? Mă plictisesc să fiu lăudat. M-am săturat să mi se mulţumească. Te simţi recunoscător? Dovedeşte! Având grijă de tine, de sănătatea ta, de relaţiile tale, de lume. Exprimă-ţi bucuria!”

Şi acum, urmează şi sentinţa: „Acesta este modul de a mă lauda.” Căci corpul tău, omule, este un obiect al ideii, iar ideea nu poate prinde viaţă fără a se bucura, fie şi vremelnic, de existenţa sa.

*

Cunosc foarte puţine lucruri despre străbunii mei. Nu ştiu exact nici când au venit şi nici unde s-au aşezat mai întâi, pentru ca în cele din urmă să se stabilească în nordul Bucovinei, la Climăuţi şi Fântâna Albă, nu departe de Rădăuţi, Siret şi Cernăuţi, acolo unde astăzi harta României, dar şi cea a Ucrainei stau atârnate în cui, de o parte şi de alta a graniţei trasate de Ribbentrop şi Molotov.

În lungul lor exod, e posibil ca cetele de credincioşi să se fi unit între ele precum şovoiele unui pârâu şi să se fi despărţit tot de atâtea ori, pentru a putea face mai bine faţă primejdiei. Din câte ştiu, pentru a putea scăpa de mânia dezlănţuită împotriva credinţei lor de oamenii ţarului, ei au căutat adăpost în păduri şi în locuri mlăştinoase, unde ohrana ţaristă ajungea mai greu. Iar de acolo, încetul cu încetul s-au răspândit aproape în toată lumea.

Ca să scape de prigonitorii lor, „oamenii adevăratei credinţe”, cum îşi spuneau mulţi dintre ei, s-au adăpostit în cele din urmă la marginea marilor imperii, care-i apărau de mâna nevăzută a Rusiei, patria lor urgisitoare. Aşa s-a întâmplat ca unii dintre ei să se stabilească în Dobrogea, atunci aflată sub ocupaţia turcească, iar alţii în nordul Bucovinei, stăpânită de habsburgi, dar şi în alte locuri mult mai îndepărtate. Unii au ajuns cu timpul până în Australia, alţii în Brazilia, Statele Unite, Canada, Alaska şi Japonia, iar alţii s-au stabilit ceva mai aproape, în Polonia, Letonia, Lituania, în zona Bugeacului, nu departe de Odessa, în Bulgaria, Moldova, inclusiv la gurile Dunării, în Dobrogea, şi asta pentru că mulţi dintre ei fiind pescari din zona râurilor Don şi Nipru, au căutat să se aşeze în locurile care le aminteau de plaiurile natale. Timp de mai bine de trei veacuri ei şi-au păstrat limba, obiceiurile şi credinţa, unii dintre ei proveneau din rândul târgoveţilor, a nobililor şi a mujicilor ruşi – rascolnicii – alţii din rândul cazacilor zaporojeni sau a cazacilor nekrasoviţi, a căror răscoală a fost înăbuşită în sânge în 1708, ei fiind nevoiţi să se refugieze mai întâi în Kuban, de unde au migrat spre marginile Imperiul otoman, ajungând şi în Dobrogea.

La început, refuzul multor credincioşi de a accepta reformele patriarhului Nikon a avut drept consecinţe suprataxarea pe venit şi chiar pentru purtarea bărbii, dar şi impunerea unei vestimentaţii specifice, menite să-i marginalizeze. Desigur, nu s-a purtat atunci banderola cu steaua galbenă, ci alte însemne incriminatorii. Fapt care arată că nimic nu-i nou sub soare.

Încă de la mijlocul secolului al XVII-lea, ruşii de rit vechi au cunoscut o lungă şi cruntă prigoană din parte patriei mamă şi a bisericii sale oficiale, care au aruncat anatemă asupra lor, cum au aruncat mai târziu şi asupra contelui Tolstoi, care privit dintr-o anumită perspectivă a fost şi el un rascolnic.

Pentru faptul că au refuzat să adopte reformele patriarhului Nikon şi ale ţarului Alexei Mihailovici, tatăl lui Petru cel Mare, care visa să aducă ortodoxia la un standard occidental, pentru ca Moscova să devină cea de-a treia Romă, impunând reformele de sus în jos, prin forţă, toţi cei care nu au renunţat la vechile lor datini şi obiceiuri religioase au fost torturaţi, arşi pe rug, aruncaţi în gropi sau schingiuiţi până şi-au dat duhul. Unor le-au tăiat bărbile, altora degetele de la palma dreaptă, ca să nu se poată închina creştineşte, altora le-au fost smulse limbile, şi asta pentru că ei au continuat, în ciuda prigoanei, să rostească numele Mântuitorului scris cu un singur „i”, nu cu doi de „i”, cum prevedeau canoanele oficiale. Teroarea a fost atât de cruntă, încât bisericile lor s-au umplut de mâini şi de limbi tăiate de la rădăcină. Biserici cărora oamenii ţarului, mânaţi de avântul înnoirii, le-au dat foc fără cruţare. Prin astfel de metode încearcă să-şi reînnoiască Rusia istoria. Aşa a făcut-o şi atunci, aşa a făcut şi în perioada comunistă, aşa face şi acum.

Satul Climăuţi, locul în care m-am născut, a fost atestat documentar pentru prima dată în anul 1780, printr-un act de donaţie semnat de egumenul Mănăstirii Putna, Ioasaf, prin care li se permitea ruşilor de rit vechi să se aşeze pe moşia mănăstirii ctitorită de Ştefan cel Mare şi Sfânt. Iar în 1784, la nord de Climăuţi, a fost înfiinţată şi Fântâna Albă, printr-un edict emis de Cancelaria imperială. Acolo a avut loc pe 1 aprilie 1941 un masacru sinistru organizat de bolşevici. De acolo era mama.

Atât Imperiul Otoman, cât şi cel Habsburgic s-au dovedit mult mai tolerante faţă de ruşii lipoveni, decât patria lor mamă.

I-am întrebat pe părinţii mei de unde au venit străbunii lor, dar nu au ştiut să-mi spună. Tata mi-a povestit ceva ce aducea cumva a legendă. Cică din locul din care au venit, stră-străbunicii lui adunau ouăle din jurul casei cu căruţa. „Atâta erau de săraci”, a adăugat tata.

Oare ce ar fi spus prigonitorii lor dacă ar citit Dialogul lui Spinoza?

Nichita Danilov este scriitor şi publicist